Mi-am format un obicei de câțiva ani ca, de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, să mă aplec asupra unui produs al culturii române.

De data aceasta este vorba despre romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu.

Hotărâtoare în alegerea acestei cărți a fost povestea pe care mi-a spus-o mama, despre cum, studentă la litere fiind, a citit-o în samizdat, pe ascuns, după ce le fusese adusă clandestin de un profesor cu vederi mai largi, iar acel unic exemplar a circulat printre toți colegii.

Ce anume o făcea pe Rusoaică atât de compromițătoare?

Lecturând-o, am găsit destule motive.

Protagonistul de persoana I al romanului este un ofițer de graniță din Basarabia de după Primul Război Mondial, parte atunci din România dodoloață.

E un tip intelectual, dar muieratic, are o relație complicată și intensă cu focoasa nevastă a unui contrabandist, dar tânjește să îi cadă în brațe o rusoaică misterioasă, iar grație acestei aspirații cu iz de Fata Morgana, se pot stabili niște paralele interesante între romanul lui Gib Mihăescu și Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati.

Asemănări se pot găsi și între Rusoaica și Donna Alba, cealaltă mare creației a scriitorului născut la Drăgășani, cu mențiunea că aici narațiunea mi se pare mai dezlânată, iar efectul psihologic diluat.

Compensează, însă, printr-un erotism frapant chiar și acum (triunghiul de amor și dominație are ceva de Original Sin cel cu Angelina Jolie și Antonio Banderas), suficient să pună cartea la index într-o perioadă precum cea comunistă.

Dar, cel mai probabil, acesta nu este motivul suprem pentru care mama a citit cartea pe furiș.

Pe fundalul acestor drame întrezărim peisajul unei regiuni a României în care se revărsau șuvoaie de refugiați din Uniunea Sovietică.

Nu plecau de acolo de bine ce le era.

Dimpotrivă.

Deși pe naratorul cel concupiscent îl preocupă mai mult să se impună nu doar în așternut, ci și în mintea basarabencei celei năbădăioase, mai lasă loc din când în când la constatări la adresa privațiunilor și represiunilor la care sunt supuși sărmanii care încearcă să scape dincoace de Nistru.

Iar paginile cutremurătoare care descriu întoarcerea forțată a acestora nu sunt cu nimic mai prejos decât tragediile la care suntem martori chiar în zilele noastre.

Tot de o mare actualitate este și cât de bine suprinde autorul ambiguitatea culturală, lingvistică și ideologică a spațiului basarabean.

Era parte a României atunci, dar nu o fost niciodată un teritoriu exclusiv românesc, așa cum l-am vedea noi, regățenii din sud.

Era un loc unde colcăiau spionii, agenții dubli, contrabandiștii, un loc unde autoritatea centrală românească se estompa.

Facem un salt de aproape un secol și ne uităm la scandalul foarte recent al infractorilor și oligarhilor ruși care au primit ilegal documente de identitate românești.

Pe acolo s-a scurs și se tot scurge influența rusească asupra românilor, aia materializată în alde Călin Georgescu.

Nu mă credeți?

Uitați considerațiile lui Gib Mihăescu asupra a ce considerăm că e un sport național românesc, spartul de semințe:

Tocmai astfel îmi explic cum sămânța de floarea soarelui a atins gradul de adevărat cult în societatea basarabeană și rusească. […] De asta, caracteristica grădinilor publici basarabene e acea culoare pestriță, pe care le-o împrumută cantitatea enormă a cojilor acestei semințe, scuipate din sute de buze omenești în plină activitate, între două cuvinte și între două săruturi, după ce bobul a fost spart între dinții experți și sâmburele ales întreg, cu vârful limbii (dibăcie pe care eu niciodată n-am fost în stare să mi-o apropii), ronțăit cu deliciu și avalat pe îndelete.

Cojile atât de familiarei oleaginoase fac un fel de pavaj mișcător pe aleele fățișe ori tăinuite, față de care măturoaiele municipalității se comportă cu o discreție împinsă până la o indiferență totală. Vântul le poartă prin ierburi și tufișuri, și totul pare nins de această coloare, în mult umblatele grădini, învăluite ca de enorme aripi de bibilică.

Ar fi însă o greșală să credem că Basarabia n-a fost niciodată tărâm românesc. Să nu fi fost valurile istoriei atât de potrivnice, poate că reușea în toată provincia procesul de aculturație pe care îl descrie atât de savuros Gib Mihăescu aici, referindu-se la doi flăcăi basarabeni:

Grăiesc acum ca oltenii, scuipă printre dinții strânși, ca și ei, sug țigarea lipită în colțul buzei, până la ultima expresie, și-și potrivesc vorbirea astfel încât, din două cuvinte, unul să fie o înjurătură. O înjurătură oltenească, nu o sudalmă basarabeană.