muzeul de arta al romaniei | Caiet de insemnari

Să privim pictura! (CXXXVIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 1 iunie 2026 0 Comment

E iunie, adică Ziua Copilului, așa că mă întorc la o superbă pictură de secolul XIX, în care mândria paternă e redată într-un mod care poate fi înțeles și peste veacuri.

Tabloul este găzduit de Muzeul Național de Artă al României din București și este intitulat convențional Portret de boier cu fetiță.

Nu se cunoaște numele autorului, iar datarea se face evident prin examinarea vestimentației, așa că putem conchide că este vorba despre mulții artiști plastici din perioada de tranziție dinspre epoca fanariotă și regulamentară spre cea modernă care își câștigau traiul furnizându-le celor avuți și de neam ceea ce azi s-ar realizat simplu cu un telefon – un selfie.

Lucrarea vădește calitățile și scăderile specifice pictorilor din acea perioadă – impecabila redare a veșmintelor, cu bogăția lor decorativă și cu efecte vizuale de profunzime, dar și caracterul rudimentar al chipurilor de copii.

Toate trec, însă, pe planul doi față de valoarea emoțională pe care o emană tabloul.

Gestul protector, vag autoritar, dar cert grijuliu al adultului este potențat de figura care exprimă mândrie.

Mama e numai una, dar și tata e numai unul.

Îmi imaginez că viitori pretendenți vor fi avut de îndurat o scenă similară cu aceea din Bad Boys 2.

Cine e tată de fată se regăsește în ea negreșit.

Să privim pictura! (CXXXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 22 aprilie 2026 0 Comment

Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.

Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.

Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.

Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.

Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.

De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.

De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:

– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!

Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.

Să privim pictura! (CXXX)

By Iulian in Sa privim pictura! 3 aprilie 2026 0 Comment

Cine a văzut Șatra lui Emil Loteanu a rămas cu amintirea farmecului aparte al femeii rome, dar și cu gustul amar al destinului ei tragic.

Și nu doar al Radei jucate cu intensitate de Svetlana Toma.

Poate de aceea mi-au atras atenția două picturi de la Muzeul de Artă al României din București, două opere de artă care suprind această dualitate.

Prima este Țigancă la Ghergani a lui Nicolae Grigorescu.

Un tablou are emană senzualitate și sfidare, una potențându-se pe alta. Imaginea surprinsă de mine nu conține decât un crâmpei din jocul luminii reflectate atât pe ulcior, cât și pe goliciunea provocatoare a femeii și, mai ales, în privirea ei.

Expresia ”a o sorbi din priviri” a fost inventată pentru pictura asta.

Cealaltă creație este Femeie în interior a Nadiei Grossman-Bulighin, artista avangardistă pe care am mai invocat-o într-o paralelă plastică odinioară.

Femeia romă înfățișată de ea este atinsă de morbul tristeții iremediabile.

A fost frumoasă și strălucitoare odinioară. Cine știe, poate și ea le arunca privire trufașe bărbaților, așa cum o face a lui Grigorescu.

Poate e chiar ea, după ce condiția inferioară la care au fost condamnați de-a lungul secolelor romii, în general, și femeile, în particular a stins lumina din ochii ei.

Chiar dacă e despuiată până la brâu, tabloul nu emană erotism, ci invită mai mult la jenă, așa cum am simțit în alternanța ipostazelor Elidei jucate de Costinela Ungureanu în Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova.

Conjugate, cele două picturi mi-au adus aminte și de evoluția Fetei afgane imortalizate de marele fotograf Steve McCurry.

Când societatea transformă frumusețea în așa hal, e ceva în neregulă cu ea.

Să privim pictura! (CXXIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 18 martie 2026 0 Comment

În 2013, cei de la Oxford Dictionary au decretat că ”selfie” este Cuvântul Anului.

Sunt în 2026, iar această practică a te imortaliza singur în ipostaze cât mai măgulitoare și glorioase este deja parte integrantă a vieții.

Cum, necum, nepoțica mea de trei ani a fost surprinsă cu telefonul în mână simulând activitatea asta.

Dar să nu ne gândim că a te trage în selfie este o practică recentă.

Un Autoportret al pictorului Nicolae Polcovnicul de la Muzeul de Artă al României atestă continuitatea ei pe meleagurile românești.

Despre autor nu se cunosc foarte multe, doar că trăit la cumpăna secolelor XVIII și XIX (în cel mai amplu material pe care l-am găsit, pe care îl puteți citi aici, am găsit anii 1788-1842), că a fost activ ca artist în zona Bucureștiului, la mânăstiri precum Cernica sau Pasărea și că era ”altoit”, adică vaccinat (tot de aici am preluat informația).

Oroare, ar striga suveraniștii, care se suprapun mult cu antivacciniștii.

Dar să nu divagăm.

Tabloul nu se distinge prin calități artistice senzaționale, însă multiplele conexiuni și semnificații pe care le generează sunt vrednice a fi explorate.

În primul rând, numele indică un rang boieresc, iar autorul se înfățișează cu vestimentație și calpac, așa că îi putem recunoaște fără tăgadă apartenența la această clasă socială.

Și așa ajungem la una dintre plăcutele întrebări pe care le suscită pictura:

Aveau boierii noștri și alte preocupări decât cele pe care le știm din Ciocoii vechi și noi, de pildă?

Îi interesa și altceva decât să facă bani, să țeasă intrigi și să fumeze narghilea sau ciubuc?

De asemenea, numele ”Polcovnic” indică faptul că artistul a deținut la un moment dat acest rang militar, echivalent colonelului modern, cu mențiunea că un astfel de comandant avea atribuțiuni în zona liniștii publice.

Și iar survine întrebările:

Cum se face că un boier de epocă fanariotă cu îndatoriri cazone a deprins o pasiune care i-a devenit chiar meserie?

Care să fi fost personalitea sa sau traseul de viață care să-l fi dus într-acolo?

Nu în ultimul rând, Nicolae Polcovnicul nu se redă pe sine cu o atitudine marțială sau una care să sugereze că e pictor.

Dimpotrivă, ne apare într-o ipostază intelectuală, fie de administrator, fie de cronicar.

Așadar, știința de carte nu era chiar de lepădat, ba chiar motiv de fală.

Oameni polivalenți ca Nicolae Polcovnicul a clădit România modernă.

Oameni polivalenți ca noi vor fi nevoiți să clădească România viitorului.

Mama e numai una

By Iulian in Intre vizual si conceptual 8 martie 2026 0 Comment

Azi e 8 Martie, adică sărbătorim Ziua Internațională a Femeii, iar dintre toate ipostazele ei, aceea de maternitate este inegalabilă.

Lumea artei a ilustrat dictonul ”Mama e numai una” în moduri variate, iar la Muzeul de Artă al României din București, mai precis la secțiunea de artă românească veche, am întâlnit o versiune de o frumusețe sfâșietoare.

Este vorba despre un epitaf, adică de o icoană textilă care înfățișează, de obicei, jelirea și punerea în mormânt a lui Iisus.

Acesta este cel mai vechi din România, fiind realizat la comanda lui Mircea cel Bătrân.

Religios sau nu, e greu să nu fii mișcat de durerea Fecioarei Maria, care este în situația cumplită de mamă care trebuie să își îngroape propriul copil.

Estet sau nu, e greu să nu apreciezi precizia sugestivă a gesturilor ei, redată cu o paletă cromatică redusă și pe un suport atât de perisabil.

Așa că, în această zi în care celebrăm femeia, să ne aducem aminte și să fim alături de mamele din toate timpurile, dar mai ales de cele de acum, din Sudan, din Iran, din Ucraina, din școlile americane, care sunt în aceeași ipostază precum în această operă de artă.

Să privim pictura! (CXXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 3 ianuarie 2026 0 Comment

Am umblat prin mai multe muzee ale lumii și am constata că de fiecare dată când îmi iese în cale un portret realizat de Goya, rămân cu ochii pironit asupra lui.

Avea spaniolul ceva special în a suprinde, fără să pară că își propune neapărat asta, întreaga viață a acelui personaj, atât interioară, cât și exterioară.

Am regăsit această capacitate de sinteză psihologică într-un portret al Mariei Maiorescu de la Muzeul de Artă al României, semnat de Constantin Lecca.

Soție a lui Ioan Maiorescu și mamă a lui Titu Maiorescu, n-a avut o viață ușoară, chiar dacă aparținea unei clase sociale superioare.

Și-a urmat soțul peste tot unde l-au dus misiunile diplomatice și activitățile didactice, ba chiar a fost despărțită de acesta de evenimentele revoluției pașoptiste, fiind nevoită să pribegească prin diverse orașe, purtându-și cei doi copii (Titu și Emilia) după ea.

Și s-a descurcat, așa cum ne spune figura ei înfățișată de Lecca: dârză, ușor asprită, dar nu învinsă.

O figură care constituie punctul focal al picturii, o figură care iese în evidență ca urmare contrastului deliberat pe care artistul îl realizează între fundal și haine, pe de o parte, și năframa care îi acoperă capul, pe de alta.

Dacă un străin care nu știe cine a fost Maria Maiorescu vede acest portret, va crede că a e al unei membre al unui ordin de călugărițe dedicate ajutorării celor din zonele cele mai năpăstuite zone ale globului.

Într-un fel, nu s-ar înșela.

Să privim pictura! (CXXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 29 decembrie 2025 0 Comment

O latură a lui Theodor Aman pe care i-am descoperit-o mai târziu este aceea a pictorului scenelor mondene ale societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Hrănit cu patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova, îl asociam cu precădere unor scene istorice de inspirație romantică și unor portrete superbe, dar sobre ale protipendadei din care făcea el însuși parte.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, există câteva lucrări în care îl vedem explorând cromatica și lumina impresioniste, zugrăvind în același timp cu multă subtilitate farmecul și metehnele celor avuți.

Niciuna dintre aceste picturi nu e mai sugestivă ca Petrecere cu lăutari.

Exuberant din punct de vedere al coloritului și luminozității, tabloul are două părți distincte.

Cea din dreapta este întruchiparea plictiselii. Deși beneficiază de un fundal sonor animat (vezi mai jos), participanții la sindrofie nu par să se bucure prea mult de viață. Nu doar oamenii sunt atinși de acest morb, ci și câinii, așa cum îi înfățișează Aman cu mult umor.

Ca validare a acestei stări de spirit vin nenumăratele opere literare pe care le-am citit și care o descriu în profunzime, ci și propria experiență.

La diverse concerte, la care artiștii se dădeau de ceasul morții să îi anime pe spectatori, căci din energia lor se hrănesc ei înșiși, am văzut auditori placizi, care se uitau la ceas sau, mai nou, la telefon.

Iar muzica era a-ntâia, credeți-mă.

În partea stânga a tabloului se găsesc lăutarii, iar acolo pânza pulsează de viață. Parcă auzi tot ansamblul de instrumente, ba chiar și strigăturile celui care își acompaniază vocal cobza.

Ca un argument suplimentar al antitezei pe care o construiește Theodor Aman, examinați cu atenție decorurile celor două grupuri.

La cel al plictisițișor sunt mai multe statui, copii frumoase estetic, dar lipsite de suflare.

La cel al lăutarilor e vegetație luxuriantă, adică viață care pulsează.

Și, tot acolo vedem unde se găsește leacul pentru acest mal de siecle care nu cruță nicio epocă, nicio țară, indiferent cât de prospere ar fi.

Acea fetiță nenumită se apropie de lăutari captivată.

Ea încă e curioasă.

Ea încă prețuiește dedicarea.

Ea e încă în viață.

Ea să fie modelul nostru pentru noul an și pentru toți care vor urma.

Să privim pictura! (CXXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 23 decembrie 2025 0 Comment

Când vine vorba de arte, cuvântul ”regie” te duce cu gândul la unele în mișcare, precum dansul sau teatrul sau cinematografia.

Pictura, chiar și când redă tumultul sau viteza, e statică.

Depinde, însă, de măiestria artistului să convingă creierul privitorului că în imaginea imobilă din fața e doar un instantaneu din perpetua deplasare a lumii.

Am găsit, însă, un tablou în care autorul, cu o bună știință remarcabilă, îndrumă ochii celui care îl privește, astfel încât să transmită materiei cenușii ceva anume.

Se intitulează Jucătorul de șah și se găsește la Muzeul de Artă al României.

Cele două picturi schițate în plan secund sunt orientatate astfel încât să conveargă în punctul din care vrea Corneliu Baba să începem traiectoria decodării – chipul aplecat al domnului adâncit în acest străvechi și nobil joc.

Faptul că suferă de calviție este un avantaj, căci jocul luminii de pe creștetul său este încă un semnalizator pentru atenție.

Privirea concentrată se îndreaptă către tabla de șah, și într-acolo ne îndreptăm și noi.

Cele două mâini curbate, imposibil de ignorat, grație impecabilului contrast cu tonurile generale reci ale lucrării, asigură faptul că privirea noastră nu se abate de la traseul stabilit de pictorul-regizor.

Ajunși la destinație – tabla de șah – ni se oferă doar o parte a ei, astfel că mobilizăm imaginația și încercăm să reconstituim configurația întregii situații strategice și, mai ales, persoana adversarului.

Și iată cum, cu o bucată de pânză și niște vopseluri, dar cu o regie impecabilă a lui Corneliu Baba, ne-am realizat propriul film mental.

Mintea e un cinematograf ambulant.

Să privim pictura! (CXXI)

By Iulian in Sa privim pictura! 9 decembrie 2025 0 Comment

În general, contradicțiile interioare nu ne plac, pentru că suscită consum mental suplimentar în a le aduce, dacă nu în echilibru absolut, măcar într-unul funcțional.

De aici și faimoasa disonanță cognitivă despre care s-a scris mult în psihologie.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, am găsit o pictură al cărei farmec se hrănește din contradicții.

Se intitulează Bătrân stând în fața cocioabei și este de Iosif Iser.

Prima contradicție, cea mai ușor de decelat, este între silueta cenușie a personajului și albul elocvent al micului edificiu.

Apoi, pictorul pare a introduce, cu aceeași bună știință a lui Brâncuși la Domnișoara Pogany, o tensiune între simetria anumitor părți ale compoziției, mai precis liniile orizontale, și asimetria acoperișului cocioabei.

O altă mică dihotomie este între tendința artistului de a abstractiza formele, de la geometriza și de a estompa perspectiva, pe de o parte, și plăcerea detaliilor, dacă nu realiste, atunci foarte sugestive, precum textura căsuței.

Nu în ultimul rând, nu te poți hotărî dacă Iosif Iser vrea să atragă atenția asupra condițiilor precare în care trăiește acestui bătrân sau vrea să redea simpla sa demnitate, de om care are un colțișor al lui, nu vreun palat, dar totuși un acoperiș deasupra capului.

Contradicții peste contradicții.

Dar nu ne deranjează, ci ne stimulează, nu?