Să privim pictura! (CXXVI)

Coadă la pâine

Anul 2026 a început pentru români cu taxe mai mari, neliniști mai mari și, ca o consecință, speranțe mai mici.

Situația nu e bună, asta e clar, dar există iluzia, atestată de varii studii din psihologie, de a crede că este cea mai rea perioadă din istorie.

O simplă privire aruncată în trecut poate risipi sau măcar atenua această stare de anxietate.

Să ne uităm la acest tablou de Nicolar Tonitza de la Muzeul de Artă al României din București.

Titlul este Coadă la pâine, ilustrativ pentru starea de precaritate care învăluie acest trist personaj colectiv format din oameni de toate vârstele, uniți de nevoi și de o apăsare vecină cu deznădejdea.

Noțiunea de ”coadă” ne poate duce cu gândul la ipocrita Epocă de Aur comunistă, însă tabloul este realizat în 1920, ceea ce are darul de a risipi un pic imaginea idilică pe care o avem despre perioada interbelică în contrapondere cu cea care i-a urmat.

Stilistic, se văd atât preocuparea lui Tonitza pentru acea stilizare a chipurilor care îl va impune în arta românească, cât și anumite influențe de la acel Van Gogh de începuturi, care a găsit inspirație în sărmanii pe care a încercat să îi slujească drept pastor.

Examinând această pictură, eu, unul, am fost condus mental către concluzia că oamenii, în general, și românii, în particular, sunt sortiți a îndura multe greutăți și privațiuni.

Cauzele sunt multiple, nu toate pot fi îndreptate și nu toate merită acceptate.

Soluțiile sunt puține, dar una e perpetuă.

Fruntea sus!

Să privim pictura! (CXXV)

Maria Maiorescu

Am umblat prin mai multe muzee ale lumii și am constata că de fiecare dată când îmi iese în cale un portret realizat de Goya, rămân cu ochii pironit asupra lui.

Avea spaniolul ceva special în a suprinde, fără să pară că își propune neapărat asta, întreaga viață a acelui personaj, atât interioară, cât și exterioară.

Am regăsit această capacitate de sinteză psihologică într-un portret al Mariei Maiorescu de la Muzeul de Artă al României, semnat de Constantin Lecca.

Soție a lui Ioan Maiorescu și mamă a lui Titu Maiorescu, n-a avut o viață ușoară, chiar dacă aparținea unei clase sociale superioare.

Și-a urmat soțul peste tot unde l-au dus misiunile diplomatice și activitățile didactice, ba chiar a fost despărțită de acesta de evenimentele revoluției pașoptiste, fiind nevoită să pribegească prin diverse orașe, purtându-și cei doi copii (Titu și Emilia) după ea.

Și s-a descurcat, așa cum ne spune figura ei înfățișată de Lecca: dârză, ușor asprită, dar nu învinsă.

O figură care constituie punctul focal al picturii, o figură care iese în evidență ca urmare contrastului deliberat pe care artistul îl realizează între fundal și haine, pe de o parte, și năframa care îi acoperă capul, pe de alta.

Dacă un străin care nu știe cine a fost Maria Maiorescu vede acest portret, va crede că a e al unei membre al unui ordin de călugărițe dedicate ajutorării celor din zonele cele mai năpăstuite zone ale globului.

Într-un fel, nu s-ar înșela.

Să privim pictura! (CXXIV)

Petrecere cu lăutari

O latură a lui Theodor Aman pe care i-am descoperit-o mai târziu este aceea a pictorului scenelor mondene ale societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Hrănit cu patrimoniul Muzeului de Artă din Craiova, îl asociam cu precădere unor scene istorice de inspirație romantică și unor portrete superbe, dar sobre ale protipendadei din care făcea el însuși parte.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, există câteva lucrări în care îl vedem explorând cromatica și lumina impresioniste, zugrăvind în același timp cu multă subtilitate farmecul și metehnele celor avuți.

Niciuna dintre aceste picturi nu e mai sugestivă ca Petrecere cu lăutari.

Exuberant din punct de vedere al coloritului și luminozității, tabloul are două părți distincte.

Cea din dreapta este întruchiparea plictiselii. Deși beneficiază de un fundal sonor animat (vezi mai jos), participanții la sindrofie nu par să se bucure prea mult de viață. Nu doar oamenii sunt atinși de acest morb, ci și câinii, așa cum îi înfățișează Aman cu mult umor.

Ca validare a acestei stări de spirit vin nenumăratele opere literare pe care le-am citit și care o descriu în profunzime, ci și propria experiență.

La diverse concerte, la care artiștii se dădeau de ceasul morții să îi anime pe spectatori, căci din energia lor se hrănesc ei înșiși, am văzut auditori placizi, care se uitau la ceas sau, mai nou, la telefon.

Iar muzica era a-ntâia, credeți-mă.

În partea stânga a tabloului se găsesc lăutarii, iar acolo pânza pulsează de viață. Parcă auzi tot ansamblul de instrumente, ba chiar și strigăturile celui care își acompaniază vocal cobza.

Ca un argument suplimentar al antitezei pe care o construiește Theodor Aman, examinați cu atenție decorurile celor două grupuri.

La cel al plictisițișor sunt mai multe statui, copii frumoase estetic, dar lipsite de suflare.

La cel al lăutarilor e vegetație luxuriantă, adică viață care pulsează.

Și, tot acolo vedem unde se găsește leacul pentru acest mal de siecle care nu cruță nicio epocă, nicio țară, indiferent cât de prospere ar fi.

Acea fetiță nenumită se apropie de lăutari captivată.

Ea încă e curioasă.

Ea încă prețuiește dedicarea.

Ea e încă în viață.

Ea să fie modelul nostru pentru noul an și pentru toți care vor urma.

Să privim pictura! (CXXIII)

Jucătorul de șah

Când vine vorba de arte, cuvântul ”regie” te duce cu gândul la unele în mișcare, precum dansul sau teatrul sau cinematografia.

Pictura, chiar și când redă tumultul sau viteza, e statică.

Depinde, însă, de măiestria artistului să convingă creierul privitorului că în imaginea imobilă din fața e doar un instantaneu din perpetua deplasare a lumii.

Am găsit, însă, un tablou în care autorul, cu o bună știință remarcabilă, îndrumă ochii celui care îl privește, astfel încât să transmită materiei cenușii ceva anume.

Se intitulează Jucătorul de șah și se găsește la Muzeul de Artă al României.

Cele două picturi schițate în plan secund sunt orientatate astfel încât să conveargă în punctul din care vrea Corneliu Baba să începem traiectoria decodării – chipul aplecat al domnului adâncit în acest străvechi și nobil joc.

Faptul că suferă de calviție este un avantaj, căci jocul luminii de pe creștetul său este încă un semnalizator pentru atenție.

Privirea concentrată se îndreaptă către tabla de șah, și într-acolo ne îndreptăm și noi.

Cele două mâini curbate, imposibil de ignorat, grație impecabilului contrast cu tonurile generale reci ale lucrării, asigură faptul că privirea noastră nu se abate de la traseul stabilit de pictorul-regizor.

Ajunși la destinație – tabla de șah – ni se oferă doar o parte a ei, astfel că mobilizăm imaginația și încercăm să reconstituim configurația întregii situații strategice și, mai ales, persoana adversarului.

Și iată cum, cu o bucată de pânză și niște vopseluri, dar cu o regie impecabilă a lui Corneliu Baba, ne-am realizat propriul film mental.

Mintea e un cinematograf ambulant.

Să privim pictura! (CXXI)

Bătrân stând în fața cocioabei

În general, contradicțiile interioare nu ne plac, pentru că suscită consum mental suplimentar în a le aduce, dacă nu în echilibru absolut, măcar într-unul funcțional.

De aici și faimoasa disonanță cognitivă despre care s-a scris mult în psihologie.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, am găsit o pictură al cărei farmec se hrănește din contradicții.

Se intitulează Bătrân stând în fața cocioabei și este de Iosif Iser.

Prima contradicție, cea mai ușor de decelat, este între silueta cenușie a personajului și albul elocvent al micului edificiu.

Apoi, pictorul pare a introduce, cu aceeași bună știință a lui Brâncuși la Domnișoara Pogany, o tensiune între simetria anumitor părți ale compoziției, mai precis liniile orizontale, și asimetria acoperișului cocioabei.

O altă mică dihotomie este între tendința artistului de a abstractiza formele, de la geometriza și de a estompa perspectiva, pe de o parte, și plăcerea detaliilor, dacă nu realiste, atunci foarte sugestive, precum textura căsuței.

Nu în ultimul rând, nu te poți hotărî dacă Iosif Iser vrea să atragă atenția asupra condițiilor precare în care trăiește acestui bătrân sau vrea să redea simpla sa demnitate, de om care are un colțișor al lui, nu vreun palat, dar totuși un acoperiș deasupra capului.

Contradicții peste contradicții.

Dar nu ne deranjează, ci ne stimulează, nu?

Să privim pictura! (CXX)

Nud întins

Când spui Nicolae Tonitza, spui Amedeo Modigliani al românilor.

Așa cum figurile alungite ale italianului parizian sunt recognoscibile imediat chiar și de o persoană cu interes mediu spre scăzut pentru pictură, tot așa figurile rotunjoare ale românului, cu ochii stilizați ca două puncte, sunt parte a mentalului nostru colectiv.

De aceea, nu mică mi-au fost mirarea și scurtă contemplarea când, la Muzeul de Artă al României din București, am dat peste un Nud întins semnat de Tonitza.

Nu este un nud clasic, ci unul care, deși explicit în formă, lucrează mai mult prin sugestie.

Două alte lucrări celebre mi-au venit în minte văzându-l.

Una este Începutul lumii a lui Courbet, căci nici acolo, nici aici nu vedem chipul doamnei care a pozat cu atâtă nonșalanță. Dar, dacă francezul conferă picturii sale un caracter frust, menit să șocheze, românul e discret și admirativ, permițând imaginației să umple tabloul cu ce îi lipsește.

Cealaltă este Coapsa lui Brâncuși, sculptură pe care am avut ocazia să o examinez în toată splendoarea ei de multe ori la Craiova.

Și marmura, și pânza devin expresii ale unei carnații desăvârșite, care sunt expresii ale venerației ancestrale pe care bărbații o au față de femei.

Chipul e esențial, dar frumusețea feminină stă și în convoluțiile și textura corpului.

Masculul care nu recunoaște asta, minte.

Să privim pictura! (CXIX)

Hoinările prin sălile Muzeului de Artă al României, am remarcat două picturi, înrudite ca tematică și care mi-au atras atenția printr-o senzație de deja-vu.

Prima se intitulează Portret de țărancă și a fost pictată de Aurel Băeșu (1896-1928), înzestrat artist din perioada Primului Război Mondial, plecat prea devreme dintre noi din cauza tuberculozei.

Cea de-a doua se intitulează Răzeșoaica și a fost pictată de Nadia Grossman-Bulighin (1891-1930), și ea cu o viață și carieră scurte, dar fecunde, caracterizate de apropierea de avangarda bucureșteană și de o blândă adeziune la formele cubismului.

Deși cei doi autori nu mai sunt printre noi, modelele lor, da.

Eu, unul, le văd de fiecare dată când merg la cumpărături de zarzavaturi prin Piața Mare din Craiova.

Sunt țărăncile, mămăițele, cumetrele, cum vreți să le spuneți, care vând verdețuri și alte roade ale pământului.

Sunt femei cu care viața nu a fost blândă, Se vede asta pe chipurile lor, așa cum vedem și pe ale celor două personaje de mai sus.

Dar au o dârzenie și o tenacitate admirabile.

Mi-aduc aminte cât de aprig a negociat o astfel de bunicuță cu broboadă, astfel încât i-am plătit dublu de cât făceau, cred, pentru o pereche de botoșei împletiți.

Sunt truditoarele pentru care expresia ”talpa țării” nu e o insultă, ci un titlu de glorie.

Să privim pictura! (CXVIII)

La Muzeul de Artă al României, la etajul intermediar dintre secțiunea de artă veche românească și cel de artă modernă, există un aranjament fie fericit, fie inspirat, care demonstrează saltul făcut de pictura de pe meleagurile noastre în secolul al XIX-lea.

Pe doi pereți care se întâlnesc pe colț două tablouri care împărtășesc forma (portretul) și subiectul (personaj din înalta societate), dar care diferă vizibil în mod stilistic.

Cel din stânga se intitulează Portret de femeie și îi este atribuit lui Mauriciu Loeffler, artist despre care nu se cunosc foarte multe, doar că ar fi fost polonez de origine, că a fost activ în Iași între 1838 și 1841 și că, fără vreo certitudine în privința asta, a fost profesor la Academia Mihăileană în aceeași perioada.

Cea din dreapta se intitulează Portretul unui tânăr și îl are drept autor pe Nicolae Popescu (1835-1877), pictor român născut în zona Carașului (la acea dată parte a Imperiului Habsburgic, ulterior Austro-Ungar), școlit la Viena și Roma, dar activ și pe teritoriul Banatului.

Din puținele date cronologice pe care le avem despre cei doi, putem estima ca diferența dintre cele două lucrări este de douăzeci sau treizeci de ani, exact perioada în care Țările Române făceau salturi importante pe drumul emancipării naționale și modernizării.

Această evoluție este vizibilă în diferența dintre cele două picturi.

Prima este adorabilă tocmai prin naivitatea ei, exprimată cel mai pregnant în figura domnișoarei care ar putea fi protagonista unui roman de Jane Austen. Tonurile sunt, în general, reci, dar plăcute ochiului și meșteșugit armonizate, marca unui pictor cu experiență, cum se presupune a fi avut Loeffler la acel moment.

Cea de-a doua nu folosește o paletă largă de culori, dar le exploatează la maxim pentru a compune un foarte competent joc al umbrelor, liniilor și, mai ales, al psihologiei personajului.

Împreună, cele două tablouri demonstrează că arta este cronica unei povești în permanentă desfășurare.

Să privim pictura! (CXVI)

Elanul

În imaginea de mai sus aveți o pictură alertă, de o mare intensitate motrică, găzduită de Muzeul de Artă al României și semnată de Aurel Popp (1879-1960).

Intitulată Elanul, se constituie într-o preamărire a actului lucrativ, confirmată stilistic de siluetele din plan secund, dibaci integrate compoziției.

Însă, dincolo de toate aceste decodări estetice, tabloul mi-a adus aminte cum, în repetate rânduri, mi-a povestit mama despre o poezie de Mihai Beniuc, al cărei patetism (din prima strofă) este parodiat simpatic de Marin Sorescu.

Creația lui Beniuc se intitulează Cu Dumnezeu la cot, face parte din volumul Cântece de pierzanie, iar primele ei versuri sună așa:

Când voi izbi o dată eu cu barda,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni șuvoi de ape!

Băieți, aceasta este arta!

Vine apoi replica lui Sorescu din secțiunea Supliment de consacrare (unde sunt luați în răspăr și alții) a volumului Singur printre poeți:

Când voi izbi cu barda eu, profund,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni din ea șuvoi de ape…

Băieți: păzea că vă… inund.

Și uite-așa, o poezie destinată cel mai probabil uitării (a lui Mihai Beniuc) își află un soi de nemurire grație parodiei lui Marin Sorescu.

De asta e bun umorul.

Face viața mai lungă.

Să privim pictura! (CXV)

Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.