În general, contradicțiile interioare nu ne plac, pentru că suscită consum mental suplimentar în a le aduce, dacă nu în echilibru absolut, măcar într-unul funcțional.
De aici și faimoasa disonanță cognitivă despre care s-a scris mult în psihologie.
La Muzeul de Artă al României din București, însă, am găsit o pictură al cărei farmec se hrănește din contradicții.
Se intitulează Bătrân stând în fața cocioabei și este de Iosif Iser.
Prima contradicție, cea mai ușor de decelat, este între silueta cenușie a personajului și albul elocvent al micului edificiu.
Apoi, pictorul pare a introduce, cu aceeași bună știință a lui Brâncuși la Domnișoara Pogany, o tensiune între simetria anumitor părți ale compoziției, mai precis liniile orizontale, și asimetria acoperișului cocioabei.
O altă mică dihotomie este între tendința artistului de a abstractiza formele, de la geometriza și de a estompa perspectiva, pe de o parte, și plăcerea detaliilor, dacă nu realiste, atunci foarte sugestive, precum textura căsuței.
Nu în ultimul rând, nu te poți hotărî dacă Iosif Iser vrea să atragă atenția asupra condițiilor precare în care trăiește acestui bătrân sau vrea să redea simpla sa demnitate, de om care are un colțișor al lui, nu vreun palat, dar totuși un acoperiș deasupra capului.
Contradicții peste contradicții.
Dar nu ne deranjează, ci ne stimulează, nu?
