Ca și în cazul portretelor lui Eustațiu Stoenescu, care mă obligă practic să mă opresc și să le contemplu, și acesta pictat de Ștefan Luchian m-a țintuit locului de cum l-am văzut la Muzeul de Artă al României din București, fără să-mi explic inițial de ce m-a captivat atât de mult.
Se intitulează Portret de femeie (Mărioara) înfățișând-o, probabil, pe o membră a familiei Mănescu, de care pictorul a fost relativ apropiat.
Imortalizând cu propriile-mi mijloace acest tablou, am avut ocazia să îl examinez apoi mai atent și să descifrez mecanismele plastice prin care Luchian mi-a luat ostatică atenția.
Uzează de puține culori, iar ce este mai important, chipul, dominat de roșul buzelor, este prins între negrul de sus și albul de jos. Obligându-te la a înfrunta această vădită dihotomie, autorul nu îți dă de ales decât să te uiți la portretul în sine.
Asimetria compoziției este o altă idee care funcționează impecabil. Vaga tensiune mentală pe care o simți văzând un portret de acest fel te obligă să privești cu mai mare băgare de seamă la trăirile protagonistei importalizate pe pânză.
De regulă, când cineva te privește cu capul înclinat, e semn că are o activitate cerebrală intensă și nu pune prea mare preț pe ce tocmai i-ai spus.
De aici și privirea Mărioarei, care exprimă o neîncredere dublată de o fină tristețe, ca și cum ar spune:
– Offf, iar încerci să mă duci cu vorba!
Iată, așadar, câte ne poate spune un artist mare, fără să pară că o face în mod deliberat.
