Penelopa (nu Cruz) a rămas în mentalul colectiv drept modelul de soție virtuoasă, care își așteaptă soțul cu răbdare și fidelitate și găsește tertipuri să îi îndepărteze pe pețitorii cu tupeu.

În The Penelopiad, Margaret Atwood pare hotărâtă să demonteze acest arhetip.

Și o face cu umor, sarcasm și inteligență, care ies și mai mult în evidență, dacă ești un pic familiarizat cu detaliile mitologice necesare, adică, de pildă, dacă faci parte din generația care s-a jucat Lapte gros în serile lungi de vară și a citit Legendele Olimpului de Alexandru Mitru în serile lungi de iarnă.

Ca în multe alte romane ale sale, Atwood dă glas unei naratoare la persoana I, dar nu de oriunde, ci din împărăția lui Hades însuși, sporind astfel potențialul comic al discursului. Tonul este înțesat cu același feminism lucid, care lovește în apucăturile nefaste masculine, dar nici nu ocolește practici păguboase sau iritante ale urmașelor Evei.

The Penolopiad n-ar fi decât o mostră de savoare și erudiție din partea autoarei, dacă n-ar ataca și un amănunt care trece deseori neobservat la lectura Odiseei. După ce personajul masculin eponim revine în Itaca și dă de pământ cu pețitorii care îi agasau nevasta și îi consumau averea, pune să fie spânzurate și doisprezece slujnice care pactizaseră (înțelegi mătăluță cum) cu respectivii, voit sau mai puțin voit.

Aici scriitoarea pune cea mai multă energie polemică și reușește să transmită cititorului acea senzație că aceste femei nenumite au fost victimele unei profunde nedreptăți. Iar pentru maximul de efect stilistic, uzează de un registru variat, de natură lirică, la fel de bine întors din condei precum creațiile în versuri din The Year of the Flood.

Remarcabil este că Atwood încearcă să deslușească această mică, dar profundă enigmă, neocolind nicio ipoteză, inclusiv pe aceea că Penelopa nu era chiar ușă de biserică.

Tocmai pentru că o admir atât de mult, îmi permit să îi adresez acestei imense figuri a literaturii contemporane o mică întrebare:

Distinsă doamnă, nu v-ați gândit că soarta tristă a acestor femei este poate prima mărturie a belelelor care cad pe capul colaboraționiștilor?

Au fost atenieni care au colaborat cu spartanii și au pățit-o ulterior.

Au fost francezi care au colaborat cu nemții și au pățit-o ulterior.

Au fost afgani care au colaborat cu americanii și au pățit-o ulterior.

Iată de ce miturile Antichității sunt încă vii.

În ele găsim cam tot ce trebuie să știm despre natura umană.