De ce-mi place cea mai tweet-aita poza din istorie?

By Iulian in De prin satul planetar 0 Comment

Oscars-Twitter-Selfie.jl.030214

N-am stat sa vad ceremonia Oscarurilor in direct, n-avea rost sa imi pierd somnul de frumusete ca sa vad cum castiga 12 Years a Slave. A doua zi, insa, am fost potopit de informatii si impresii si pareri si poante. Una s-a distins pentru ca exploateaza o tendinta moderna si nu chiar, aceea de a te trage singur in poza.

Momentul in sine a fost planificat probabil, dar starea de spirit a celor care s-au ingramadit sa intre in obiectivul telefonului tinut de bratele lungi, dar nu indeajuns de lungi, ale lui Bradley Cooper e de o naturalete incantatoare. Daca gasiti filmuletul aferent, uitati-va cu atentie cum sare Angelina Jolie ca o pustoaica si da sa intre in cadru in ultimul moment.

Cica Hollywood-ul ar fi un loc destul de murdar, dar entuziasmul pe care il simt cei din poza proiecteaza o farama de bucurie pe care merita sa o impartasim, tocmai pentru ca se prezinta sub o forma atat de umana.

Unde mai pui ca parodiile aparute in spatiul mioritic sunt de tot hazul!

Acreala ca arta

By Iulian in Filme 1 Comment

nebraskaCa 2014 e un an mohorat pentru Oscaruri stiam deja, Nebraska nu m-a surprins din punctul asta de vedere. M-a surprins insa cat de statornici sunt americanii in ceea ce priveste anumite modele artistice.

Filmul se straduieste inca dintru inceput sa proiecteze o imagine a unei Americi cu oameni plini de lehamite, carora le place sa traga la masea si care au niste preocupari deloc glorioase. Mai adaugati la asta si dramele varstei a treia si iese o pelicula cu potential sa fie deprimanta. Asta daca ar fi fost realizata de europeni (vezi Amour, deja un reper al cinematografiei care te duce cu gandul la crestat venele), insa americani se pot intoarce din orice fel de contorsiune tot catre valori precum familia, indrazneala de a-ti urma visul sau umorul.

Asta e principala calitate a lui Alexander Payne, regizorul, si a lui Bobd Nelson, scenaristul, ca scot umor si din cele mai negre (nu numai vizual, cat si metaforic) situatii. Evident, nu un umor din acela delirant, precum in The Wolf of Wall Street, ci unul pentru care trebuie sa ai un pic de antrenament, pentru ca e pitit bine in spatele mormaielilor lui Bruce Dern, resemnarii lui Will Forte sau tacerilor multora dintre personaje.

Tot cu Nebraska, m-am lamurit pe deplin ca, la capitolul interpretari, anul asta de Oscaruri nu e deficitar cu nimic fata de alte editii. Bruce Dern este un ciufut impozant si pitoresc, Will Forte este un stoic cu inima buna, iar June Squibb este femeia cap de familie, la care scurtimea inaltimii este invers proportionala cu afurisenia.

Probabil ca vreti sa stiti si despre subiectul filmului. Daca tineti mortis, este Don Quijote adus la zi, intr-o America de dincolo de butaforie.

NEBRASKA

Depravarea ca arta

By Iulian in Filme 6 Comments

wolf1Odata la cativa ani, filmele angrenate in competitia pentru Oscaruri par a fi lovite de un morb al negativitatii sau de pasiuni anti-sociale. Se intampla in anul cu There is no Country for Old Men si mi se pare ca se intampla si acum.

Sa luam The Wolf of Wall Street, bunaoara. In aceasta poveste a unui intreprinzator broker care a facut ceva cu niste actiuni nelistate, n-am inteles prea bine, incat sa castige o gramada exasperanta de bani, se perinda toate cocalarismele si deviatiile pe care vi le puteti imagina, plus cateva care nu v-ar fi trecut prin cap nici la o sedinta de brainstorming vulgar. Si cand te gandesti ca Scorsese voia la un moment dat sa se faca preot!

Per ansamblu, am inteles cum functioneaza filmul, deloc ca o biografie, cat mai ales ca o demonstratie despre divertismentul si absurditatile pe care le poate genera figura de stil numita hiperbola. In ceea ce ma priveste, o jumatate de film a mers impecabil, am ras atat de mult, incat am simtit ca imi amortesc pometii, apoi a dat chix, obligandu-ma sa privesc cu lehamite acelasi gen de scene care, pana cu putin timp inainte, ma amuzasera teribil. O forfecare de-o ora ar fi prins tare bine la impresia generala.

In rolul principal, un Leonardo DiCaprio pe amfetamine. De fapt, nu e un rol, ci o ingramadire de oratorie desantata, cabotinisme si concupiscenta, care urmeaza acelasi traseu ca al filmului: jumatate din timp te tii cu mana de burta, jumatate cu mana de falca. Eforturile-i supraomenesti nu au trecut neobservate de membrii Academiei, care l-au nominalizat, desi castigator pare a fi Matthew McConaughey, un veritabil miracol, al sex-simbolului talamb evoluat in actor de calibru, dovada fiind si scena din debutul lui The Wolf of Wall Street, cu lectia sa ireverentioasa despre secretule succesului in brokeraj.

wolf2

Leo e secondat de o distributie la fel de nabadioasa, in frunte cu Jonah Hill, grasomega simpaticu’ (© bestiala mea sora), si el protagonistul catorva momente dezastruos de comice, dar si al unora mult peste limita absurdului, si din care mai fac parte a-pe-ti-san-ta Margot Robbie sau pururea fermecatorul Jean Dujardin.

De apreciat la The Wolf of Wall Street este ca nu insista prea mult pe inevitabila si cliseistica decadere a celui care si-a cladit succesul pe minciuna, ba chiar, dupa trei ore halucinogene, prin scena de final, ne da niste zeama de potroaca sa ne trezim.

wolf3

Pe langa pelicula de fata, sa vedem ce-avem pana acum: Gravity, Captain Phillips, 12 Years a Slave. Mai trebuie, mai trebuie, pana sa ne putem avanta in pronosticuri fara sorti de izbanda.

Dezaxarea ca arta

By Iulian in Filme 4 Comments

12 years a slave1Dupa cum stau lucrurile, se pare ca am inceput deja serialul Oscarurilor cu Gravity si Captain Phillips si daca anul trecut, pronosticam in mod eronat castigatorul, acum ma vad in situatia de a dezaproba filmul care este dat deja drept favorit: 12 Years a Slave.

Povestea va e, probabil, cunoscuta: un barbat de culoare din Nord, liber, ajunge sa fie vandut in sclavie in Sud si patimeste numarul de ani mentionat in titlu. Aici e si marea problema cu acest film – suferinta si modul cum este prezentata.

Departe de mine gandul ca persoanele de culoare nu au fost tratate in modul barbar pe care il infatiseaza filmul regizat de Steve McQueen. Dimpotriva, sunt convins ca a fost si mai rau de-atat, inventivitatea sadismului uman e egala cu inventivitatea umana in general.

De ce, insa, a ales regizorul sa prezinte in mod prelung, studiat si ostentativ aspecte ale declasarii si durerii? Am stat si m-am uitat la protagonist atarnand de o funie mai mult decat l-am admirat pe Dragos Bucur in Politist, adjectiv, am vazut in detaliu spatele unei femei despicat de lovituri de bici, in dulcele stil al Patimilor lui Hristos si am asistat la o deloc glorioasa scena de sex la limita violului, pura ilustrare a ce descrie Margaret Atwood (ce femeie!) in The Handmaid’s Tale. De ce toate acestea?

12 years a slave4

De fapt, n-are sens sa intreb, stiu. E estetica uratului, care are un potential enorm sa devina arta. Insa o atare alegere e riscanta si, chiar executata bine sau poate tocmai de aceea, are potential sa produca un efect contrar. Exact ce s-a intamplat in ceea ce priveste, asa ca afirm, in deplina cunostinta a faptului ca vorbesc probabil despre marele castigator de la Oscaruri, ca este un demers estetic esuat.

Exista si aspecte impotriva carora nu pot carti nimic: interpretarile. Dintr-un scenariu maladiv, actorii construiesc reactii puternice, consistent redate fizic. Chiwetel Ejiofor e chinuit in fel si chip si sufera o subtila transformare/adaptare de la om liber revoltat ca e sclav la sclav care tine cat mai adanc dorinta de libertate. E bataie mare intre el si Tom Hanks pentru Oscar. Michael Fassbender e odios intr-un mod bolnavicios in ton cu filmul. Restul distributiei se descurca de minune in a produce suferinta/suferi in fel si chip. Iar Brad Pitt e tare chiar si cu fata de mormon cu pleata slinoasa.

TWELVE YEARS A SLAVE

Si-acum sa asteptam Globurile de Aur, sa vedem cum ne mai pacalesc in previziunile pentru Oscar!

12 years a slave3

Cum va spuneam.