Cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi

Încep cu o constatare referitoare la mintea umană, care e mare farmazoană, eu însumi fiind studiu de caz.

În loc să fiu exclusiv încântat că la Gala Concursului Internațional ”Dinu Lipatti” am avut parte de pianiști unul și unul, mă tot gândesc că ar fi trebuit să mă duc și la semifinală, ba chiar și la calificări, ca să mă îndop cu muzică bună.

Dar să-mi las deoparte slăbiciunea omenească și să vă povestesc despre cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi.

Finala concursului desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a avut ca deznodământ două premii (I și III) ex-aequo, ceea ce a liniștit diversele pasiuni și preferințe pe care cei patru pianiști le-au stârnit în rândul publicului.

Însă eu, om fiind, am avut propria ierarhie, așa că relatarea va fi în crescendo, în funcție de impactul pe care fiecare concurent l-a avut asupră-mi.

Primul Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Execuția, întrupată în Alejandro De Castro din Spania, care a interpretat Imperialul de Beethoven.

Compoziția este un veritabil șlagăr al muzicii clasice, viforos în stil clasic beethovian, dar care se întoarce din nou și nou la un refren jucăuș, aproape cristalin.

Cunoscut astfel dincolo de fruntariile cercului de fini cunoscători, urechile audienței erau ascuțit orientate spre a auzi cum îl execută tânărul muzician, iar aceasta a făcut-o impecabil, răsplătit fiind apoi și cu premiul publicului.

Al doilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Maturitatea, întrupată de Uladzislau Khandohi din Belarus, care a interpretat Concertul nr. 1 de Ceaikovski.

O compoziție care absoarbe tot specificul și virtuțile secolului de aur al muzicii clasice, al XIX-lea. Să te apleci asupra lui înseamnă să înțelegi ce înseamnă complexitatea și armonia și ambivalența.

Iar tânărul muzician s-a aplecat, aproape literal, atingând cu fruntea claviatura în acel moment când totul se adună într-o particulă elementară a unui singur acord, pentru ca apoi să explodeze în utilizarea furibundă a întregi claviaturi.

Avea 23 de ani, dar părea că e în branșă de vreo 25. Faceți voi calculele și o să vedeți că nu ies, dacă nu luăm în calcul o maturitate ieșită din comun.

Al treilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Trăirea, întrupată de Tomas Alegre, din Argentina, care a interpretat Concertul nr. 2 de Rahmaninov.

O compoziție care provoacă stări emoționale cât pentru o viață întreagă, iar artistul din patria lui Borges a filtrat toată această puzderie de reacții și le-a redat cu o expresivitate care a constituit un spectacol în sine.

Pe lângă premiile acordate apoi pe scena Filarmonicii din Craiova mergea și un mini-Oscar.

Cel de-al patrulea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Grandoarea, întrupat de Ni Chenzhe din China, care a interpretat Rapsodie pe o temă de Paganini de Rahmaninov.

O compoziție care te poartă într-o atmosferă carnavalescă, ușor sinistră pe alocuri, iar (foarte) tânărul muzician a fost ca un amfitrion deșucheat în cel mai bun sens al cuvântului, un Willy Wonka irezistibil.

Prin tot ce a realizat, muzical și non-verbal, m-a împins să simt că am un față stofă de viitor superstar.

În plus, mi-a dat de furcă în a-l prinde într-o poză făcută cu telefonul, așa de repede se mișca. Asta mi-a adus aminte de poveste despre realizarea filmului Lethal Weapon 4, în care Jet Li își făcea intrarea spectaculoasă la Hollywood.

Regizorul Richard Donner l-a rugat pe artistul de arte marțiale să se miște mai încep, pentru că nu reușeau să-l prindă pe camera de filmat.

Dar stați, extraordinarul nu s-a limitat la concurenți în finala Concursului ”Dinu Lipatti”.

Cum să nu amintesc că toate recitalurile au fost conduse cu mână sigură și cu figură bonomă de maestrul dirijor Ovidiu Bălan (care are 82 de ani, optzeci și doi!) sau că muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova sunt veritabili maratoniști ai intepretării?

Și uite-așa, când o veni Judecata de Apoi și o să fiu întrebat ce am făcut bun pe lumea asta, o să răspund și că n-am ratat ocazia de a fi fost acolo când s-a săvârșit Concursul ”Dinu Lipatti”, iar harul cu care sunt înzestrați unii a fost oferit celorlalți cu generozitate și dedicare.

P.S. Garanția calității deosebite a acestui eveniment a fost prezența lui Țuți, spiritul protector al Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin imaginea cu mâța adorabilă de mai sus, pe care am surprins-o nemijlocit.

1001 și tot nu sunt de-ajuns

De călătorit, se poate călători, dar cu mai puțin chef și cu restricții, așa că ne mai rămâne vreo cale de a ajunge pe meleaguri străine în acel mod vecin cu evadarea?

Se pare că da, după cum mi-a demonstrat cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Prima parte ne-a purtat într-o Iberie tumultoasă, prin intermediul ”Nopților în grădinile Spaniei” pentru pian și orchestră, G. 49 a lui Manuel de Falla.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost că sufletul spaniol surprins de această compoziție nu este doar cel volubil și relaxat al prezentului, ci și acela pătimaș, agresiv, răzbunător pe care l-a ilustrat Goya în Dos de mayo și care i-a dat de furcă lui Napoleon.

Zbaterea dirijorului Ovidiu Bălan a fost în consonanță deplină cu aceste trăiri, iar glissando-urile pianistului Mihai Ungureanu, la care am fost martor nemijlocit, grație poziției în sală, s-au constituit într-o veritabilă chintesență a acestui mozaic de stări de spirit.

De la accentele maure ale creației lui de Falla trecerea la Suita simfonică ”Șeherezada” de Nikolai Rimski-Korsakov a fost aproape organică.

Bogăția și varietatea temelor muzicale care mi s-au desfășurat în urechi, în creier și în psihic au fost arabescuri delicioase, care, printre multe alte evocări mentale, m-au trimis cu gândul la acest superb sport care este patinajul artistic, unde Șeherezada a însoțit reprezentații de neuitat ale unor legende ale gheții, precum Midori Ito, Michelle Kwan, Yuna Kim, Mao Asada, Carolina Kostner sau Evan Lysacek.

Povestitoarea celor 1001 și una de nopți este încă neîntrecută în privința anduranței narative.

Însă, pentru muzică, de zece ori mai multe aventuri nocturne să fie, și tot n-ar ajunge pentru câte basme poate plăsmui.

Imaginile sunt surprinse de același neobosit meloman și cronicar vizual, Daniel Botea.