Să privim pictura! (CIX)

Frumoasa strasbourgheză

Blugi rupți de parcă te-ar fi hărtănit un câine.

Papuci cu puf, inimaginabili în contact cu apa sau noroiul.

Corset care zdrobește cutia toracică și duce la probleme cu plămânii, printre altele.

Crinolina care făcea utilizarea țucalului problematică în cel mai bun caz.

Gulere largi de dantelă, de nu mai vedeai bine pe unde pășeai.

Istoria modei este o prelungă demonstrație a unei iraționalități colective fascinante, care se perpetuează de milenii, care a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

În Galeria de Artă din cadrul Palatului Rohan din Strasbourg am întâlnit încă o un mic episod al acestei istorii.

Este vorba de pictura Frumoasa strasbourgheză a lui Nicolas de Largillierre (1656-1746), al cărei element distinctiv e greu de trecut cu vederea.

Nu mai contează cât de armonios s-a jucat artistul cu tonurile reci.

Nu contează migală detaliilor (uitați-vă numai cu atenție la minuțiozitatea cu care este redată dantela).

Pun pariu ca unii dintre voi n-au remarcat nici măcar că protagonista portretului are un cățeluș în brațe.

Privirea ne este arestată de acea pălărie puțin spus supradimensionată.

Dacă a avut vreun rol pratic (să îi țină la distanță pe cei din jur, poate?), acesta s-a pierdut de mult.

Acum nu mai este decât un element menit a o scoate în evidență pe doamna cu pricina, a-i sublinia statusul social și, de ce nu, frumusețea.

Să recunoaștem, a reușit, iar noi, peste veacuri, o admirăm.

Și ne minunăm.

Să privim pictura! (CVIII)

Facerea Lumii

Ca subiect pictural, Facerea Lumii nu este un subiect atât de întâlnit precum căderea în păcat a lui Adam și a Evei sau izgonirea lor din Grădina Edenului.

Avem, bineînțeles, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină, grandioase, dar pătrunse de acea abstractizare a neplatonismului care reînviase în Florența Renașterii, unde marele artist își desăvârșise personalitatea.

De aceea, când mi-a ieșit în cale în Palatul Rohan din Strasbourg, am remarcat imediat ineditul acestui tablou al lui Melchior Bocksberger (cca. 1530-1589), pictor născut la Salzburg și care și-a desfășurat activitatea în principal în statele germane ale perioadei.

Intitulată Facerea Lumii, pictura marchează multe momente cheie ale Genezei, dar ce fascinează este atenția acordată viețuitoarelor, a căror creație a precedat-o pe a omului.

Pe cât de realist l-au lăsat talentul și cunoștințele zoologice, Bocksberger redă animale atât din zona noastră temperată, cât și din areale exotice.

De fapt, cea mai mare plăcere a contemplării acestui tablou a fost să identific toate speciile strecurate de artist în compoziție și n-a fost ceva ce s-a soluționat la o simplă aruncare de privire.

Am obiceiul să mă departez și să mă apropii de o pictură care îmi place și de fiecare dată când efectuam o astfel de translație vizuală, mai descopeream o necuvântătoare dibaci plasată în plan secund, printre alte făpturi mai mari.

L-am amintit pe Michelangelo și colosala sa operă, iar ecourile ei se simt și aici.

Undeva, în plan depărtat, Melchior Bocksberger a înfățișat și apariția acelui ”paragon of animals”, cum îl numește Hamlet.

Omul.

Iar scena e inconfundabilă.

E limpede că acel gest de un sublim inefabil al lui Michelangelo devenise deja etalon al expresivității.

Un omagiu mic pentru un om și unul mare pentru natură.

Cu multe secole înainte, Melchior Bocksberger înțelese, intuitiv, că suntem parte a mediului înconjurător, pe care avem datoria de a-l studia, admira și proteja.

Geniul premergător al Renașterii

Când spui Renaștere, te gândești imediat la unul dintre cei trei mari, Michelangelo, Leonardo sau Rafael.

Poate și la Donatello, dacă memoria îți merge pe filiera Țestoaselor Ninja.

Orice activare mnezică automată de acest fel este justificată, însă e nevoie să ne introducem în sistemul de operare mental încă una.

Giotto di Bondone.

Este, fără îndială, primul mare geniu al acelei epocii glorioase în felul ei, în care arta l-a recuperat cu om cu toate ale sale.

iar Giotto a fost cel care a repus emoțiile umane în prim-plan.

Este ceea ce, secole mai târziu, Elia Kazan enunța ca fiind misiunea de căpătâi a unui film sau a unei piese de teatru.

Să redea psihologia prin comportament.

Îm comparație cu figurile statice și plate de inspirație bizantină care îl precedaseră, Giotto aduce trăirea.

Am simțit asta plenar în Capela Scrovegni din Padova, unde n-am avut, din păcate, prea mult timp la dispoziție pentru a absorbi întreaga-i măiestrie, așa că mi-am concentrat atenția pe Sărutul lui Iuda și intensitatea sa aproape cinematografică.

Confirmarea incontestabilă a geniului său plastic a venit la descoperirea unei mici bijuterii în Palatul Rohan (secția de pictură) din Strasbourg, o pictură de dimensiuni reduse, înfățisând ceea ce o arată și titlul – Crucificarea.

Nici nu mai știu cât timp am petrecut observând-o de aproape și admirând detaliile grupurilor umane din partea de jos a tabloului.

Profunzimea spațiului este redată într-un mod discret, dar sigur, cumva mai blând decât artificiile tehnice la care s-au redat artiștii de mai târziu, ispitiți de redescoperirea geometriei.

Cel mai mult impresionează, însă, varietatea expresiilor durerii.

Așa cum o culoare poate avea diverse nuanțe, așa și personajele se manifestă diferit, în funcție de impactul pe care tragica scenă îl are asupră-le.

Iar fiecare dintre noi, mai reținut sau mai coleric, mai predispus la a exterioriza durerea sau, dimpotrivă, a o consuma în interior, ne identificăm cu una sau alta dintre figurile înfățișate de Giotto.

V-am convins să vă actualizați sistemul de operare, astfel încât acest pictor incredibil să apară instantaneu la accesarea motorului de căutare al memoriei când vine vorba de Renaștere?

Cred că da.