Oscarurile alea erau anunțate

By Iulian in Filme 0 Comment

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

By Iulian in Filme 0 Comment

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Liliacul are vieți multe

By Iulian in Filme 0 Comment

Înainte să vorbim despre The Batman cel din 2022, hai să trecem în revistă abordările artistice ale acestei mitologii moderne.

Am avut diada carnavalesc-macabră a lui Tim Burton (Batman și Batman Returns), care, dacă facem excepție de Jokerul lui Heath Ledger, ne-a oferit personaje negative emblematice greu de egalat (Jokerul lui Jack Nicholson, Penguin al lui Danny DeVito sau Catwoman a lui Michelle Pfeiffer).

Am avut diada bombastic-kitschoasă a lui Joel Schumacher, dintre care o peliculă funcționează la limită (Batman Forever, nu în ultimul rând grație unei Nicole Kidman sexy de nu se poate), alta e catastrofală (Batman and Robin), în ciuda unui Arnold Schwarzenegger cu niște calambururi memorabile.

Am avut și triada intelectual-realistă a lui Christopher Nolan, care descrie un grafic precum clopotul lui Gauss, cu un Batman Begins cu potențial, dar nu pe deplin exploatat, cu un The Dark Knight desăvârșit și cu un The Dark Knight Rises cocârjat de presiunea de a veni după o capodoperă.

Cu acest istoric al justițiarului mascat, ce mai poate aduce Matt Reeves cu The Batman?

În primul rând, o abordare naturalist-apăsătoare, chiar mai ancorată în contemporaneitate decât Nolan și la ani-lumină depărtare de expresionismul lui Burton.

Nu lipsesc ocheadele către predecesori, în special cel direct, iar anumite scene sunt deliberat construite să le oglindească pe cele anterioare sau să le confere noi dimensiuni, provocându-te să cauți paralele și comparații.

Dar asta nu înseamnă că The Batman nu funcționează pe cont propriu.

Dimpotrivă, o face și o face foarte bine, pentru că filmul se depărtează și mai mult de aerul de basm dihotomic și se desfășoară cu acumularea proprie unei povești polițiste (cu influențe dintr-o legendă a genului, pe care v-o las să o descoperiți singuri), într-un Gotham corupt până în măduva oaselor, în care figuri publice devin victime ale unui ucigaș în serie pus pe cimilituri.

În încercare de a da de cap acestor omoruri, Batman descoperă un păienjeniș de interese transpartinice și practici oneroase, atât de familiare, că mi se părea uneori că e vorba de PNRR-ul ăla pe care se bat partidele noastre precum căinii de pripas pe o ciozvârtă aruncată în drum.

Atmosfera apăsătoare și meșteșugul vizual se vădesc încă de la primele secvențe, iar regizorul reușește să păstreze ștacheta sus până la finalul a trei ore care îți țin atenția trează și simțurile încordate.

Ce-i drept, acțiunea începe să gâfâie undeva în a doua jumătate, iar scenariul nu se poate sustrage unor rezolvări de tip deus ex machina, dar aceste mici neajunsuri sunt pe deplin compensate de modul cum tehnologia e integrată narațiunii, iar rețelele sociale capătă utilizări înfiorătoare, dar plauzibile.

Hai să vedem și cum e cu personajele care populează acest Gotham adus la zi.

Robert Pattinson reactivează placiditatea din The Twilight, dar nu dăunează prea mult, oricum în cea mai mare parte a timpului e cu mască, având gesturile de culturist în cantonament și vocea de tabagist deja bineștiute. Dramele interioare care îl muncesc vin mai puțin cu interpretarea, ci mai degrabă cu mizanscena pe care Matt Reeves o stăpânește fără greșeală.

Andy Serkis n-are mare lucru de făcut ca majordomul Alfred, John Turturro reușește să-și reprime pornirile de comediant și să facă pe mafiotul, iar Jeffrey Wright este un integru comisar Gordon.

Mai multă savoare aduce silueta cu adevărat felină a lui Zoe Kravitz, al cărei chip are și ceva pisicesc adecvat rolului, cât despre Colin Farrell ca The Penguin, încă nu îmi vine a crede că personajul ăsta pitoresc în diformitatea lui, cu tușe de De Niro sau Duvall, este același tip arătos din Phone Booth sau In Bruges. Nu e un geniu al răului, dar aduce plăcerea indispensabilă acestor basme moderne, adică delectarea cu repulsia față de unul dintre cei răi.

Mai e și The Riddler al lui Paul Dano, un pic previzibil, mai ales dacă îi ști stilul, dar aș fi un monstru, dacă aș știrbi enigma în ceea ce-l privește.

Un hâtru spunea că Batman nu e un justițiar prea competent, din moment ce trebuie să se revină la fiecare generație.

Nu-i nimic, sunt multe de făcut pe lumea asta nebună.

And now a new one has risen, the hero we need, but do not deserve right now.

A silent guardian, a watchful protector.

The Batman.