Dulce sfidare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Nu mi-aduc aminte să fi participat în condiții mai triste la vreun concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Măcinați de boală, de crize politice și de grijile către un viitor care nici îndepărtat nu mai pare, mai e oare loc de muzică în viața noastră.

După ce am pășit în sala filarmonicii și a început spectacolul intitulat Medalion componistic ”Gheorghe Stănescu”, mi-am dat seama că răspunsul ar fi, totuși, da.

Dedicat acestui distins compozitor, unul dintre fondatorii Liceului de Artă ”Marin Sorescu”, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani, potpuriul de bucăți muzicale a etalat tot ce are în arsenalul artistic filarmonica din Craiova și a acoperit o gamă de emoții egală cu a celor care ne încearcă în cursul unei zile obișnuite de pandemie.

De pildă, tristețea s-a regăsit în compoziția orchestrală care l-a avut ca solist pe Elvis Ciuculescu la violoncel, instrument despre care în diverse rânduri am conchis că este menit a transmite această stare de spirit.

Refugiul în spiritual, deloc rar în astfel de vremuri de restriște, și-a găsit expresia în forța Coralei Academice a Filarmonicii, culminând cu Tatăl nostru.

Momentul când toate celelalte instrumente au amuțit și au lăsat loc harpei mângâiate de Rozalia Pataki a smuls același tip de zâmbet pe care vederea unui copil fericit sau a unui pisoi jucăuș îl provoacă și celor mai înnegurate frunți.

Să mai zic și că alternanța dirijorilor Alexandru Iosub și Pavel Șopov mi s-a părut a întruchipa exact colaborarea de care avem mare nevoie într-un moment de cumpănă, când ambițiile personale par și mai meschine.

Iar finalul, deși nu muzical în sine, a fost, cumva, un îndemn la speranță.

Compozitorul Gheorghe Stănescu nu s-a împiedicat de cele nouă decenii care ar trebui să-l împovăreze și a pășit pe scenă, unde a ținut o cuvântare de o admirabilă coerență.

Churchill spunea să fim reținuți în victorie și sfidători în înfrângere.

În aceste momente, Covid-19 ne cam înfrânge, însă de o sfidare tot a avut parte din partea noastră.

Una dulce, armonioasă și desfășurată în condiții de siguranță sanitară.

Pe când era liniște pe Pământ

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Citiți, vă rog, repertoriul de la Concertul coral de muzică sacră, desfășurat recent la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Impresionant, nu-i așa?

Nume glorioase ale muzicii clasice, adunate la un loc, precum filosofii din Școala din Atena a lui Rafael.

O concentrație a geniului mai mare decât a radioactivității de la Cernobîl.

Aceasta m-a atras, în primul rând, la acest spectacol.

Să am parte de o felie inimitabilă și irepetabilă a culturii umane.

Timp de vreo două sau trei bucăți muzicale, am încercat să disting în cântările Coralei Academicii a Filarmonicii, conduse de maestrul Pavel Șopov și acompaniate la pian de Corina Stătescu, diferențe între stilurile diferiților compozitori, bineînțeles, după umilele mele cunoștințe și experiențe auditive.

Dar am avut dramul de înțelepciune de a renunța la acest demers de Sisif și de a mă abandona atmosferei hieratice pe care o proiecta acest concert.

Așa am înțeles ca și cum ar fi fost aievea niște vorbe dintr-un comentariu la o serie de cânturi gregoriene, pe care le ascultasem pe Youtube nu cu mult timp înainte.

De pe vremea când era liniște pe Pământ.

Da, liniște.

Fără difuzoare, fără posibilitatea de a multiplica muzica, fără accesibilitatea ei formidabilă de acum.

Pe când muzica era mai apropiată de sacru.

Am plecat de la Filarmonica din Craiova cu liniștea în minte.

Și mai dăinuie încă.

Omagiu eroului cunoscut

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Senzatii impartasite

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Sa mergi la un concert impreuna cu un prieten pe care nu l-ai mai vazut de multisor este o victorie a umanitatii impotriva tendintelor centrifuge moderne.

Daca mai este si un spectacol de frumusetea variata a celui care s-a desfasurat pe 22 februarie 2019 la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, bucuria impartasirii este inzecita.

Concertul condus de dirijorul Alexandru Iosub a semanat cu o vizita la un spa metafizic. A debutat lejer si agreabil, cu o suita de Cantece populare rusesti de Anatoly Lyadov, care ne-au pregatit mental (fara s-o stim la acel moment) pentru explozia care a urmat.

Pianul plasat la loc de cinstea in mijlocul orchestrei a fost luat in primire de alura poetica a tanarului Botond Szocs, care avea de interpretat Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian si orchestra, op. 43 de Serghei Rahmaninov.

Si a inceput sa cante.

Si sa uluiasca.

Si sa uluiasca si mai abitir.

Voi face o analogie cu tehnologia; unele televizoare au imagine HD, altele au impins calitatea vizuala atat de departe, incat s-a inventat sintagma, un pic hilara, Ultra-HD. In persoana lui Botond Szocs, in manifestarile si trairea sa intensa la atingerea clapelor n-am vazut ilustrarea conceputului de „stare de flux” (asa cum il defineste Mihaly Csikszentmihalyi), ci a unei veritabile „stari de ultra-flux”.

Norocul sau bunavointa celor de la Filarmonica (le multumesc asa cum Steve Martin ii multumea lui Steven Spielberg la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor) mi-a asigurat o pozitie in sala din care am avut ocazia sa privesc direct si suficient de indeaproape catre pianist.

Am ochi ageri, fapt confirmat de consultatii oftalmologice recente, insa au fost momente cand pur si simplu nu ii mai vedeam mainile. Sa traiesti senzatia ca simturile sunt neputincioase in fata manifestarii talentului este infricosator de inaltator.

Dupa formidabila prestatie a lui Botond Szocs, pe care noi, cei din public, nu l-am lasat sa scape fara vreo doua bisuri, excesul de extaz avea nevoie de stabilizare.

Aceasta a avut loc in cursul lucrarii lui Gabriel Faure, Requiem in Re minor pentru solisti, cor, orchestra si orga, op. 48, care, in ciuda numelui mai degraba funebru, a avut un efect de balsam, in care ingrediente de baza au fost vocile sopranei Renata Vari si baritonului Ioan Emanuel Cherata, dar si ale impresionantului cor al Filarmonicii din Craiova, al carui indrumator pentru acest concert a fost Pavel Sopov.

Dupa terminarea concertului, am pasit afara intr-un viscol necrutator. Insa intemperia nu a avut decat efectul de a-mi ciupi putin obraji, nicidecum de a-mi perturba starea de spirit.

Muzica e parte din sistemul nostru imunitar.

P. S. Va spuneam la inceput ca am trait toate acestea impreuna cu un prieten, caruia ii dau cuvantul, pentru a va prezenta inca o perspectiva asupra acestui spectacol (tot ce veti citi ii apartine, eu nu i-am impus decat un pic de concizie):

Un concert de muzica simfonica este sinonim cu nazuinta omului de a crea ordine, arta din haos, printr-o viziune a frumosului. Fiecare instrument isi cedeaza identitatea proprie pentru a realiza ceva maret dincolo de propria lui individualitate. Dupa ce audienta se obisnuieste cu armonia sonora, trecem la un recital la pian al unui tanar pianist (Botond Szocs) ale carui miscări aproape ca se contopesc cu sunetul intr-un spectacol care trebuie să fie vazut pentru a fi inteles.

Corul completeaza evolutia din haos spre individ si o maturitate care le aduce laolalta pe toate. Astfel, orchestra, solistul si corul, sub bagheta dirijorului ofera un spectacol care se simte in timp ce se aude si se vede, iar in momentul in care esti acolo, intelegi cum umar la umar, vibratie cu vibratie, cu totii putem atinge armonia!

Da, muzica este impartasanie.