Cu nașu’ la neurolog

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (2)

După Cleopatra lui Joseph M. Mankiewicz, nu cred că m-a deranjat vreodată scorul atât de mic de pe IMDb al vreunui film cum se cu Renaissance Man.

Discuția în jurul relevanței acestui indicator este amplă, iar în cazul colosalei producții din 1963 lucrurile s-au aranjat un pic (a ajuns la un decent 7), însă în cazul celei din 1994 a lui Penny Marshall stau încă rău.

Friends, Romans, countrymen, lend me your ears, ca să vă explic de ce ar merita să ne mobilizăm un pic într-un sporirea acelui 6.2 profund nedrept.

Protagonistul este Danny DeVito, un actor pe care n-ai cum să nu-l îndrăgești, în rol de om de afaceri scăpătat, care n-are încotro decât să accepte o slujbă foarte ingrată – postul de profesor menit să-i aducă pe linia de plutire pe recruții cei mai recalcitranți dintr-o unitate militară, încât aceștia să treacă examenele și să poată absolvi stagiul.

Evident, elevii sunt care mai de care mai problematici și, în lipsă de alte soluții, dascălul se apucă să le citească din Hamlet.

Din acel moment le captează atenția, ca și pe a noastră, de altfel, iar rezultatele sunt, nicio surpriză, înălțătoare.

Schema e clasică, însă scenariul semnat de Jim Burstein e atât de savuros chiar și în toate clișeele și atât de inteligent în a dezghioca înțelesuri din piesa lui Shakespeare, încât mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri că filmul ăsta a fost mai bun ca orice curs pe care l-am avut la facultate unde, zice-se, am studiat opera Bardului.

Totul e, bineînțeles, adaptat universului cazon, toate culminând cu faimosul discurs din Henry V, recitat cu o asemenea dăruire de către unul dintre actori, încât un Laurence Olivier sau un Kenneth Branagh ar înclina capul a aprobare ascultându-l.

Ca urmare, vă solicit să vă faceți cont pe IMDb, dacă nu aveți deja, și să dați o notă cât vă lasă inima de mare pentru Renaissance Man, pentru că e un model de pedagogie și de umanitate.

Iar dacă încă nu sunteți pe deplin convinși, să vă mai spun că în acest film și-a făcut debutul actoricesc Mark Wahlberg, precum și că, la un moment dat, profu’ și învățăceii lui mărșăluiesc prin unitate cântând următoarele:

Profu’: Hamlet’s mama, she’s a queen.

În cor: Hamlet’s mama, she’s a queen.

Profu’: Buys it in the final scene.

În cor: Buys it in the final scene.

Profu’: Drinks a glass of funky wine.

În cor: Drinks a glass of funky wine.

Profu’: Now she’s Satan’s valentine.

În cor: Now she’s Satan’s valentine.