Una dintre preocupările-mi care au luat avânt în perioada pandemiei a fost să urmez diverse cursuri gratuite online, în special în domenii în care am deficit de cunoștințe (și, spre plăcerea mea, sunt multe).
În prezent, parcurg o superbă Introducere în muzica clasică de pe Coursera.org alături de Craig Wright, un reputat profesor de la Universitatea Yale.
Bonomia, umorul și erudiția sa m-au salvat chiar și în cele mai dificile momente, când terminologia muzicală (în engleză!) era pe punctul să mă doboare.
Întâmplarea a făcut ca, la scurt timp după ce am urmărit povestea pianului și a evoluției sale de la clavecinul barocului la forma modernă, să particip la un concert în dulcele stil clasic al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, care a propus două lucrări (Concertul în La minor pentru pian și orchestră, op. 54 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, op. 38, „Primăvara”) ca două fațete diferite ale unui compozitor cu un destin aparte – Robert Schumann.
Cred că bănuiți de unde știu și despre tragicu-i traseu în viață.
În timp ce recunoșteam și mă delectam cu virtuozitatea și expresivitatea pianistei Anca Săftulescu, precum și cu dialogul ei muzical, dar și cromatic (ea în alb, restul în negru) cu orchestra noastră simfonică (energic condusă de dirijorul Cristian Sandu), poziția în sală îmi permitea să văd reflectată în capacul deschis al pianului acea urzeală de corzi încrucișate și cadre de metal, mecanism uluitor de complex și de generos.
Și nu am fi putut fi încântați de bogăția sonoră a pianului, descurajați de dificultatea manevrării sale (amicul Daniel Botea mi-a mărturisit cât de fascinat a fost de efortul acționării pedalei de către Anca Săftulescu) sau alinați de sonoritatea sa, dacă nu ar fi avut loc Revoluția Industrială a secolului al XIX-lea.
Acele vremuri întunecate (vezi cerul Londrei victoriene) ne-au oferit însă și astfel de daruri eterne, pe care merită să le prețuim.
Unii dintre noi direct, prin dedicarea Ancăi Săftulescu și a altor pianiști de marcă pe care am avut ocazia să îi ascult la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.
Alții, ca mine, prin simpla, dar fericita prezență în sala de spectacole.
