Secretul armoniei de cuplu

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.

Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.

Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.

Bond are nevoie de transfuzie

Skyfall1Pentru mine, Bond a fost, este si va fi Pierce Brosnan. Inalt, britanic, aratos, incat sa justifice atractia exercitata asupra bunaciunilor care s-au perindat prin filmele cu el, dar si cu aer subtil de comedie, menit sa ne reaminteasca permanent ca universul acestui spion-erou este divertisment si nimic altceva.

Nu ca Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton sau George Lazenby n-ar fi intrunit macar o parte din aceste specificatii tehnice. Numai ca filmele lui Brosnan au coincis cu dezvoltarea mea intelectuala, cu momente in care am legat prietenii mergand la cinematograf, asa ca e firesc sa il prefer pe el.

Alegerea lui Daniel Craig drept urmatorul spion-seducator britanic m-a luat prin surprindere, ca pe restul planetei. Vorba unui hatru din perioada cand iesea Casino Royale, Daniel Craig n-arata nici macar ca majordomul majordomului lui Pierce Brosnan. Dar el, ca actor, mi-e simpatic, asa ca i-am dat primei sale incercari ca Bond o sansa.

Buna idee am avut, pentru ca debutul noului univers Bond mi s-a infatisat ca o lovitura de traznet, cu poate cea mai tare scena de urmarire umana din istoria cinematografiei, una care ar fi parut imposibila si neverosimila intr-un film cu oricare dintre cei amintiti mai sus, inclusiv Pierce Brosnan. Dupa aceea, Casino Royale o ia in jos cu actiunea si coboara la adancimi nebanuite ale ineptiei in Quantum of Solace.

In acest context al impresiei mele generale apare Skyfall.

Prima constatare: Pierce Brosnan a imbatranit grizonandu-se, dar Daniel Craig a imbatranit ridandu-se. Scene adrenalinoase pursange nu mai exista, iar vitalitatea pe care o inspira natural inainte e indusa fortat de cadre prelungi cu pectorali video-photoshopati proeminenti si foarte netezi, care contrasteaza flagrant cu cutele de pe figura.

Actiunea filmului prezinta o grava greseala de abordare. La The Dark Knight Rises deplangeam existenta unei bombe nucleare care face praf toata complexitatea psihologica construita de predecesor; in Skyfall e exact pe dos. In universul Bond, raul (a.k.a. villain-ul) vrea sa cucereasca lumea sau macar un continent, o tarisoara acolo. Aici, n-avem parte de nimic care sa zguduie societatea din temelii, doar de o vendeta a lui Javier Bardem (blond!!!) impotriva lui Judi Dench (M).

In regula, sa zicem ca ar mai fi fost povesti cu iz vindicativ in universul Bond, insa aceasta se solutioneaza intr-un mod aproape meschin; in loc sa avem un satelit ucigas indreptat spre Big Ben sau o racheta gonind spre Casa Poporului, bunii si raii se infrunta in stil western, si nu orice fel de western, ci unul placid si cenusiu. E clar ca Sam Mendes, un regizor altminteri inzestrat (American Beauty, Road to Perdition) nu a fost cea mai inspirata alegere

In lipsa grandorii usurele standard a filmelor Bond, Skyfall vrea sa adauge profunzime. Rezultatul e contraproductiv. Daca as vrea personaje de acest fel, m-as uita la A Streetcar Named Desire, insa eu vreau filme cu spioni, care sa ma destinda, in timp ce rontai seminte sau popcorn. Nu-i cea mai elevata dintre functiile cinematografiei, dar e la fel de importanta. Judi Dench, Javier Bardem si Albert Finney (rolul lui e de departe cel mai lipsit de sens) demonstreaza excelente capacitati actoricesti (daca mai era cumva nevoie ca acesti mari sa demonstreze ceva), dar care nu salveaza Skyfall de o impresie generala nasoala.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.

Skyfall cu Daniel Craig e ce-a fost Die Another Day cu Pierce Brosnan: un esec artistic pe fond de epuizare, care da de inteles ca Bond are nevoie de transfuzie. Cine sa vina cu sange proaspat?

Ca in bancul cu tipul care a aflat formula fericirii si era catranit ca, desi o calculase in fel si chip, tot nevasta-sa ii iesea ca rezultat, si eu tot la Ben Affleck ca regizor ajung cu gandul. Nici o Kathryn Bigelow n-ar fi rea.

Cat despre Bond insusi, cred ca s-a pierdut momentul cand Clive Owen era in forma virila maxima. Acum sperantele mi se indreapta spre Michael Fassbender (are o privire rece, are apetit – vezi Shame – si are sange de britanic in vine).

Om trai si om vedea.