Când îl vezi pe David Fincher, cu zâmbetul lui bonom, n-ai crede că e un cineast care filtrează lumea prin lentila macabrului și a umbrelor psihicului uman, chiar și când nu plăsmuiește vreun thriller sângeros.

Dar asta face și o face bine de deja multișor timp.

The Killer e încă o cărămidă în soclul moștenirii sale artistice.

O cărămidă solidă, fasonată, care în posteritate nu va ieși în evidență, dar care poate delecta pe moment.

Un asasin plătit așteaptă cu răbdare, dar și cu un dram de iritare, să îi intre ținta în lunetă, dar ceva nu merg conform planului, așa că restul filmului e nevoit să-și folosească abilitățile împotriva propriilor angajatori, care nu sancționează eșecul doar cu bonusuri tăiate la final de an.

De aici rezultă un fel de traseu precum al Micului Prinț al lui Saint-Exupery, adică întâlniri semnificative (a se citi fatidice) cu diverse personaje, interesante în felul lor.

Și David Fincher uzează de curentul de turism cinematografic dominant în filmele de gen în ultimii ani și ne poartă prin diverse părți ale lumii, din Parisul care se trezește greu sau luxurianța Republicii Dominicane la reprezentative microcosmosuri americane (Florida, New Orleans, Chicago sau New York), dar nu într-un mod ostentativ, ci discret integrat periplului asasinului nenumit.

De fapt, peliculei i s-a reproșat tocmai caracter plat, atât al protagonistului, cât și al ritmului de ansamblu.

Însă această placiditate este un ingredient esențial al umorului sui generis a filmului, pentru că aerul taciturn și exagerat de metodic al lui Michael Fassbender e total pe dos față de motivațiile și alegerile luate de-a lungul acțiunii.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din bătaia puștii.

Fassbender n-are probleme cu rolul, îi e lesne atât să își compună o figură impenetrabilă, cât și să lase să răzbată un dram pe surpriză pe colo, un strop de înfrigurare pe dincolo. Și, dacă tot le-a dobândit temeinic pentru Steve Jobs, reciclează aici și câteva dintre abilități-le de yoghin din cea mai bună-i partitură de până acum.

Bănuiesc că tot ce v-am spus până acum n-ar avea darul să vă insufle prea mult entuziasm în a vedea The Killer.

Dar vă rog, insist chiar, să aveți răbdare până la momentul Tilda Swinton. N-ar trebui să fie așa greu, sunt câteva schimburi de replici intense până acolo, niște mișcări deștepte pe alocuri și o scenă de bătaie a-ntâia.

Dar vârful e atins când în cale îi iese această formidabilă și pitorească actriță.

Nu doar că are cele mai de soi replici și își îmbrățișează rolul episodic cu o voluptate funestă, însă e prima dată când profilul psihologic al lui Michael Fassbender, curmătorul tarifat de vieți, aproape se clatină.

Aproape.

Pare nelalocul lui să vă recomand The Killer exact în această perioadă de sărbători.

Dar pelicula lui David Fincher e numai bună, pentru că vă poate abate atenția două ore de la masa aia plină de sarmale, piftie, cozonac și alte cele.