Oscarurile alea erau anunțate

By Iulian in Filme 0 Comment

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Aveți răbdare până la Tilda Swinton

By Iulian in Filme 0 Comment

Când îl vezi pe David Fincher, cu zâmbetul lui bonom, n-ai crede că e un cineast care filtrează lumea prin lentila macabrului și a umbrelor psihicului uman, chiar și când nu plăsmuiește vreun thriller sângeros.

Dar asta face și o face bine de deja multișor timp.

The Killer e încă o cărămidă în soclul moștenirii sale artistice.

O cărămidă solidă, fasonată, care în posteritate nu va ieși în evidență, dar care poate delecta pe moment.

Un asasin plătit așteaptă cu răbdare, dar și cu un dram de iritare, să îi intre ținta în lunetă, dar ceva nu merg conform planului, așa că restul filmului e nevoit să-și folosească abilitățile împotriva propriilor angajatori, care nu sancționează eșecul doar cu bonusuri tăiate la final de an.

De aici rezultă un fel de traseu precum al Micului Prinț al lui Saint-Exupery, adică întâlniri semnificative (a se citi fatidice) cu diverse personaje, interesante în felul lor.

Și David Fincher uzează de curentul de turism cinematografic dominant în filmele de gen în ultimii ani și ne poartă prin diverse părți ale lumii, din Parisul care se trezește greu sau luxurianța Republicii Dominicane la reprezentative microcosmosuri americane (Florida, New Orleans, Chicago sau New York), dar nu într-un mod ostentativ, ci discret integrat periplului asasinului nenumit.

De fapt, peliculei i s-a reproșat tocmai caracter plat, atât al protagonistului, cât și al ritmului de ansamblu.

Însă această placiditate este un ingredient esențial al umorului sui generis a filmului, pentru că aerul taciturn și exagerat de metodic al lui Michael Fassbender e total pe dos față de motivațiile și alegerile luate de-a lungul acțiunii.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din bătaia puștii.

Fassbender n-are probleme cu rolul, îi e lesne atât să își compună o figură impenetrabilă, cât și să lase să răzbată un dram pe surpriză pe colo, un strop de înfrigurare pe dincolo. Și, dacă tot le-a dobândit temeinic pentru Steve Jobs, reciclează aici și câteva dintre abilități-le de yoghin din cea mai bună-i partitură de până acum.

Bănuiesc că tot ce v-am spus până acum n-ar avea darul să vă insufle prea mult entuziasm în a vedea The Killer.

Dar vă rog, insist chiar, să aveți răbdare până la momentul Tilda Swinton. N-ar trebui să fie așa greu, sunt câteva schimburi de replici intense până acolo, niște mișcări deștepte pe alocuri și o scenă de bătaie a-ntâia.

Dar vârful e atins când în cale îi iese această formidabilă și pitorească actriță.

Nu doar că are cele mai de soi replici și își îmbrățișează rolul episodic cu o voluptate funestă, însă e prima dată când profilul psihologic al lui Michael Fassbender, curmătorul tarifat de vieți, aproape se clatină.

Aproape.

Pare nelalocul lui să vă recomand The Killer exact în această perioadă de sărbători.

Dar pelicula lui David Fincher e numai bună, pentru că vă poate abate atenția două ore de la masa aia plină de sarmale, piftie, cozonac și alte cele.

Poveștile ne țin în viață chiar și când n-o avem

By Iulian in Filme 0 Comment

Am evoluat să spunem povești.

Bărbații spun povești femeilor.

Șamanii spun povești celor din trib.

Adulții spun povești copiilor.

Companiile spun povești clienților.

Fără povești, am fi morți.

Nu știu dacă fizic, dar sufletește, cu siguranță.

Three Thousand Years of Longing este despre povești.

Spune o poveste, țese în ea alte povești, îți arată cum funcționează poveștile, cum te păcălesc și te fascinează și aplică toate astea chiar pe tine.

Iar tu, spectator însetat de povești, aderi la orice fantasmagorie ți se servește.

O naratoloagă (folosesc termenul din traducerea românească, prea are o rezonanță haioasă) solitară și erudită merge la Istanbul pentru o conferință despre ce altceva decât povești.

În Marele Bazar descoperă o sticluță pe care o deschide accidental, eliberând un duh, care, pentru a-și câștiga pe deplin independența, e nevoit să îi îndeplinească trei dorințe.

Pe care ea n-are chef să și le pună.

Din încercarea lui de a o convinge pornește suita istorisirilor despre fostele-i captivități.

Care sunt exotice, neverosimile, fantastice, colorate, tragice, amuzante, intense și alte și mai câte.

Povești, carevasăzică.

Orice poate să spună povești, dar nu oricine e un povestitor.

Nu oricine știe să aleagă cuvintele, să dozeze efectele, să apese pedala hiperbolei, să lase la ralantiul posibilului, să aranjeze secvențe, să anticipeze, să amâne.

Tot așa, Three Thousand Years of Longing nu ar funcționa atât de bine, dacă nu ar fi o suită de alegeri inspirate.

În primul rând, faptul că o mare parte a ceea ce credem noi că este acțiune se petrece în Istanbul.

Locul unde se întâlnesc Estul și Vestul, unde luciditatea occidentală se ciocnește și se împletește cu relativitatea orientală, teatru al unei constelații de orori, idile și intrigi, punte între trecut și viitor.

Apoi, cei doi protagoniști. Cu Julia Roberts și George Clooney, plasați pe același palier de frumusețe, relația care se strânge treptat între naratologă și duh ar fi fost siropoasă. Dar între Tilda Swinton și Idris Elba, pitorești în feluri atât de diferite, conexiunea emoțională, aparent îngreunată, capătă substanță.

E precum efectul unei povești. Din nimic, din vorbe goale, se plămădesc idei, simțăminte, aspirații.

Continuăm cu scenariul. Fie că te aruncă intr-un illo tempore juma’ mitic, juma’ istoric, fie că întoarce în intimitatea unei camere de hotel, vorbele nu le lasă niciodată din gheare. Te fac să fii captivat, sceptic, amuzat, adică ascultătorul perfect de povești.

Iaca ajungem și la regie. E uimitor cum George Miller, la 77 de ani, după explozia din Mad Max: Fury Road, găsește resursele artistice și de înțelepciune de a pune în scenă o asemenea parabolă. De fapt, cred că numai o viața dedicată poveștilor poate conduce la o asemenea profundă și subtilă înțelegere a lor.

Laude se cuvin și ilustrului operatorului de imagine John Seale, care s-a întors de la pensie a doua oară, pentru a-și ajuta confratele regizor la realizarea unui film splendid din punct de vedere senzorial.

Mă uit în urmă în 2022 și nu găsesc decât The Northman care să se poată măsură din acest punct de vedere cu Three Thousand Years of Longing.

Mă uit în față în 2022 și mă îndoiesc că voi mai avea parte de o peliculă care să mă încânte într-atât.

Scriind toate acestea, am simțit nevoia să mă duc să o sărut pe mama pe frunte.

Ea mi-a citit povești, ea a știut ce povești să-mi pună în mână și când.

Deci, dragi părinți, lăsați telefoanele și laptopurile pe care citiți rândurile astea și duceți-vă și citiți povești cu copiii.

O să vă mulțumească mai târziu.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea despre Three Thousand Years of Longing așa.