Secretul armoniei de cuplu

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.

Aveți răbdare până la Tilda Swinton

By Iulian in Filme 0 Comment

Când îl vezi pe David Fincher, cu zâmbetul lui bonom, n-ai crede că e un cineast care filtrează lumea prin lentila macabrului și a umbrelor psihicului uman, chiar și când nu plăsmuiește vreun thriller sângeros.

Dar asta face și o face bine de deja multișor timp.

The Killer e încă o cărămidă în soclul moștenirii sale artistice.

O cărămidă solidă, fasonată, care în posteritate nu va ieși în evidență, dar care poate delecta pe moment.

Un asasin plătit așteaptă cu răbdare, dar și cu un dram de iritare, să îi intre ținta în lunetă, dar ceva nu merg conform planului, așa că restul filmului e nevoit să-și folosească abilitățile împotriva propriilor angajatori, care nu sancționează eșecul doar cu bonusuri tăiate la final de an.

De aici rezultă un fel de traseu precum al Micului Prinț al lui Saint-Exupery, adică întâlniri semnificative (a se citi fatidice) cu diverse personaje, interesante în felul lor.

Și David Fincher uzează de curentul de turism cinematografic dominant în filmele de gen în ultimii ani și ne poartă prin diverse părți ale lumii, din Parisul care se trezește greu sau luxurianța Republicii Dominicane la reprezentative microcosmosuri americane (Florida, New Orleans, Chicago sau New York), dar nu într-un mod ostentativ, ci discret integrat periplului asasinului nenumit.

De fapt, peliculei i s-a reproșat tocmai caracter plat, atât al protagonistului, cât și al ritmului de ansamblu.

Însă această placiditate este un ingredient esențial al umorului sui generis a filmului, pentru că aerul taciturn și exagerat de metodic al lui Michael Fassbender e total pe dos față de motivațiile și alegerile luate de-a lungul acțiunii.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din bătaia puștii.

Fassbender n-are probleme cu rolul, îi e lesne atât să își compună o figură impenetrabilă, cât și să lase să răzbată un dram pe surpriză pe colo, un strop de înfrigurare pe dincolo. Și, dacă tot le-a dobândit temeinic pentru Steve Jobs, reciclează aici și câteva dintre abilități-le de yoghin din cea mai bună-i partitură de până acum.

Bănuiesc că tot ce v-am spus până acum n-ar avea darul să vă insufle prea mult entuziasm în a vedea The Killer.

Dar vă rog, insist chiar, să aveți răbdare până la momentul Tilda Swinton. N-ar trebui să fie așa greu, sunt câteva schimburi de replici intense până acolo, niște mișcări deștepte pe alocuri și o scenă de bătaie a-ntâia.

Dar vârful e atins când în cale îi iese această formidabilă și pitorească actriță.

Nu doar că are cele mai de soi replici și își îmbrățișează rolul episodic cu o voluptate funestă, însă e prima dată când profilul psihologic al lui Michael Fassbender, curmătorul tarifat de vieți, aproape se clatină.

Aproape.

Pare nelalocul lui să vă recomand The Killer exact în această perioadă de sărbători.

Dar pelicula lui David Fincher e numai bună, pentru că vă poate abate atenția două ore de la masa aia plină de sarmale, piftie, cozonac și alte cele.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

By Iulian in Filme 0 Comment

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.

Dezaxarea ca arta

By Iulian in Filme 4 Comments

12 years a slave1Dupa cum stau lucrurile, se pare ca am inceput deja serialul Oscarurilor cu Gravity si Captain Phillips si daca anul trecut, pronosticam in mod eronat castigatorul, acum ma vad in situatia de a dezaproba filmul care este dat deja drept favorit: 12 Years a Slave.

Povestea va e, probabil, cunoscuta: un barbat de culoare din Nord, liber, ajunge sa fie vandut in sclavie in Sud si patimeste numarul de ani mentionat in titlu. Aici e si marea problema cu acest film – suferinta si modul cum este prezentata.

Departe de mine gandul ca persoanele de culoare nu au fost tratate in modul barbar pe care il infatiseaza filmul regizat de Steve McQueen. Dimpotriva, sunt convins ca a fost si mai rau de-atat, inventivitatea sadismului uman e egala cu inventivitatea umana in general.

De ce, insa, a ales regizorul sa prezinte in mod prelung, studiat si ostentativ aspecte ale declasarii si durerii? Am stat si m-am uitat la protagonist atarnand de o funie mai mult decat l-am admirat pe Dragos Bucur in Politist, adjectiv, am vazut in detaliu spatele unei femei despicat de lovituri de bici, in dulcele stil al Patimilor lui Hristos si am asistat la o deloc glorioasa scena de sex la limita violului, pura ilustrare a ce descrie Margaret Atwood (ce femeie!) in The Handmaid’s Tale. De ce toate acestea?

12 years a slave4

De fapt, n-are sens sa intreb, stiu. E estetica uratului, care are un potential enorm sa devina arta. Insa o atare alegere e riscanta si, chiar executata bine sau poate tocmai de aceea, are potential sa produca un efect contrar. Exact ce s-a intamplat in ceea ce priveste, asa ca afirm, in deplina cunostinta a faptului ca vorbesc probabil despre marele castigator de la Oscaruri, ca este un demers estetic esuat.

Exista si aspecte impotriva carora nu pot carti nimic: interpretarile. Dintr-un scenariu maladiv, actorii construiesc reactii puternice, consistent redate fizic. Chiwetel Ejiofor e chinuit in fel si chip si sufera o subtila transformare/adaptare de la om liber revoltat ca e sclav la sclav care tine cat mai adanc dorinta de libertate. E bataie mare intre el si Tom Hanks pentru Oscar. Michael Fassbender e odios intr-un mod bolnavicios in ton cu filmul. Restul distributiei se descurca de minune in a produce suferinta/suferi in fel si chip. Iar Brad Pitt e tare chiar si cu fata de mormon cu pleata slinoasa.

TWELVE YEARS A SLAVE

Si-acum sa asteptam Globurile de Aur, sa vedem cum ne mai pacalesc in previziunile pentru Oscar!

12 years a slave3

Cum va spuneam.