Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.