Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Eternitatea e numai una

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

By Iulian in Filme 0 Comment

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.