Un studiu transversal pe care îl întreprind de câte ori am ocazia este să explorez opere de debut ale unor mari regizori.
E fascinant să vezi cum meșteșugul și talentul erau acolo, dar în stare incompletă sau supuse unei alte ideologii și estetici.
S-a întâmplat cu Wong Kar Wai, cu Ang Lee, cu Roman Polanski, cu Christopher Nolan, cu Hayao Miyazaki.
Însă niciunul nu m-a impresionat așa cum a făcut-o Akira Kurosawa în al său Nora Inu (Câinele vagabond).
Un film care n-are nevoie de sprijinul aureolei că ar fi o realizare de tinerețe a unui titan, pentru că este o creație extraordinară în sine.
Un polițist debutant (Toshiro Mifune) își pierde revolverul și pornește în căutarea lui, sub mentoratul unui veteran al legii (Takashi Shimura). Nu doar onoarea și procedura îl mână în febrila sa zbatere, ci și faptul că apar dovezi că arma respectivă este folosită în fărădelegi.
Observați deja că îi avem pe exact acei actori care l-au slujit pe Kurosawa în cele mai importante pelicule ale sale (l-am mai putea adăuga aici pe Tatsuya Nakadai din producții mai târzii).
Investigația celor doi îi poartă prin o lume niponă subterană postbelică, măcinată de traume și lipsuri.
Și numai un asemenea colosal regizor putea alege să filmeze în mahalale reale, pentru ca apoi să prelucreze materialul obținut și să îi confere un aer poetic, de flori de mucigai.
Atmosfera este sufocantă, dar captivantă, ploaia și nădușeală se transmit organic și privitorului, iar cei întâlniți în periplul tandemului de polițiști sunt declasați, dar pitorești.
Sună a Scorsese?
Bineînțeles, de la Kurosawa a învățat meserie, așa cum însuși autorul lui Goodfellas și The Irishman recunoștea.
Remarcabil și natural este balansul ideatic al filmului. Actele antisociale au cauze explicabile, însă nu sunt scuzate.
Înțelegerea nu exclude fermitatea și acțiunea punitivă sau reparatorie.
Mă întreb oare cum se vor fi simțit cei care au văzut Nora Inu chiar atunci, la scurt timp după apariție, în cinematograf.
Vor fi înțeles că își facea intrarea în cea de-a șaptea artă unul dintre cei mai mari reprezentanți ai ei?
Sau vor fi uitat de acest film, copleșiți fiind de toate celelalte capodopere pe care Akira Kurosawa le-a plăsmuit în deceniile care au urmat?