Un mare maestru în tinerețe

By Iulian in Filme 0 Comment

Un studiu transversal pe care îl întreprind de câte ori am ocazia este să explorez opere de debut ale unor mari regizori.

E fascinant să vezi cum meșteșugul și talentul erau acolo, dar în stare incompletă sau supuse unei alte ideologii și estetici.

S-a întâmplat cu Wong Kar Wai, cu Ang Lee, cu Roman Polanski, cu Christopher Nolan, cu Hayao Miyazaki.

Însă niciunul nu m-a impresionat așa cum a făcut-o Akira Kurosawa în al său Nora Inu (Câinele vagabond).

Un film care n-are nevoie de sprijinul aureolei că ar fi o realizare de tinerețe a unui titan, pentru că este o creație extraordinară în sine.

Un polițist debutant (Toshiro Mifune) își pierde revolverul și pornește în căutarea lui, sub mentoratul unui veteran al legii (Takashi Shimura). Nu doar onoarea și procedura îl mână în febrila sa zbatere, ci și faptul că apar dovezi că arma respectivă este folosită în fărădelegi.

Observați deja că îi avem pe exact acei actori care l-au slujit pe Kurosawa în cele mai importante pelicule ale sale (l-am mai putea adăuga aici pe Tatsuya Nakadai din producții mai târzii).

Investigația celor doi îi poartă prin o lume niponă subterană postbelică, măcinată de traume și lipsuri.

Și numai un asemenea colosal regizor putea alege să filmeze în mahalale reale, pentru ca apoi să prelucreze materialul obținut și să îi confere un aer poetic, de flori de mucigai.

Atmosfera este sufocantă, dar captivantă, ploaia și nădușeală se transmit organic și privitorului, iar cei întâlniți în periplul tandemului de polițiști sunt declasați, dar pitorești.

Sună a Scorsese?

Bineînțeles, de la Kurosawa a învățat meserie, așa cum însuși autorul lui Goodfellas și The Irishman recunoștea.

Remarcabil și natural este balansul ideatic al filmului. Actele antisociale au cauze explicabile, însă nu sunt scuzate.

Înțelegerea nu exclude fermitatea și acțiunea punitivă sau reparatorie.

Mă întreb oare cum se vor fi simțit cei care au văzut Nora Inu chiar atunci, la scurt timp după apariție, în cinematograf.

Vor fi înțeles că își facea intrarea în cea de-a șaptea artă unul dintre cei mai mari reprezentanți ai ei?

Sau vor fi uitat de acest film, copleșiți fiind de toate celelalte capodopere pe care Akira Kurosawa le-a plăsmuit în deceniile care au urmat?

Cătinel, cătinel, către Shakespeare

By Iulian in Filme 0 Comment

Când spui Kurosawa și Shakespeare, te gândești la Ran și Kumonosu-jo.

Însă mai există o peliculă în care marele regizor nipon a preluat idei, personaje și conflicte morale din opera bardului de pe Stratford-upon-Avon.

Ce-i drept, Warui yatsu hodo yoku nemuru (Escrocii dorm în pace) are particularitatea că doar pornește de la o premisă shakespeariană, pentru ca treptat să compună o frescă socio-morală care trebuie să fi produs un cutremur serios când a fost dezvelită publicului.

Un bărbat încă tânăr se căsătorește cu fiica fragilă a unui director de top într-o corporație japoneză, ca să aibă acces la informații din interior și să se răzbune pentru moartea tatălui său, provocată mai mult sau mai mult puțin direct de cei din vârful organizației cu ani înainte.

Îi recunoaștem, bineînțeles, pe Hamlet, pe un hibrid de Polonius-Claudius, pe Ofelia sau Laertes în persoana fratelui miresei, un tip cam zurbagiu, dar care își iubește nespus sora, iar acestora li se adaugă o superbă reinterpretare a motivului stafiei, cu trimiteri mai degrabă la apariția celei a lui Banquo în fața lui Macbeth.

Ca protagonist, Toshiro Mifune reduce simțitor turațiile expresivității din alte roluri emblematice, însă e abordarea adecvată pentru duplicitatea pe care o are de redat. Ceilalți actori sunt pe măsură de inspirați, iar ca exemplu nu pot să nu-l amintesc pe Takashi Shimura, pe care îl știam impunător ca lider al Celor șapte samurai sau înălțător în Ikiru, dar pe care l-am regăsit drept meschin și odios de slugarnic aici.

Filmul debutează cu scena grandioasă a nunții, impecabilă nu doar din punct de vedere al realizării, ci și pentru cum stabilește antinomia dintre aparențe și esență, dintre lumea opacă a unui zaibatsu și asaltul instituțiilor juridice și mediatice asupra neregulilor pe care o adăpostește.

Această corupție instituționalizată este deopotrivă de familiară și de fascinantă, mai ales pentru un român care s-a confruntat cu ea, dacă nu a și practicat-o.

Unele aspecte par rupte din știrile pe care le-am consumat mai azi-dimineață.

Altele sunt îndepărtate, pentru că reacțiile celor prinși în angrenajul dării și luării de foloase necuvenite sunt guvernate de acel spirit japonez al obedienței oarbe față de superior.

De aici izvorăsc tragediile, dar și situațiile dilematice din film, uneori de intensitate dramatică aproape palpabilă.

Atât de mare este această încărcătură psihologică, încât e lesne de înțeles de ce finalul din Warui yatsu hodo yoku nemuru nu i-a satisfăcut pe contemporani și nu prea e nici pe placul posterității.

Nu că ar fi mai rău întocmit ideatic sau construit scenic, însă lasă același gust mult prea amar pe care l-a avut și Ace in the Hole al lui Billy Wilder.

Uneori avem nevoie să ni se spună că moralitatea va triumfa.

Ceea ce nu e garantat.