Aveți răbdare până la Tilda Swinton

Când îl vezi pe David Fincher, cu zâmbetul lui bonom, n-ai crede că e un cineast care filtrează lumea prin lentila macabrului și a umbrelor psihicului uman, chiar și când nu plăsmuiește vreun thriller sângeros.

Dar asta face și o face bine de deja multișor timp.

The Killer e încă o cărămidă în soclul moștenirii sale artistice.

O cărămidă solidă, fasonată, care în posteritate nu va ieși în evidență, dar care poate delecta pe moment.

Un asasin plătit așteaptă cu răbdare, dar și cu un dram de iritare, să îi intre ținta în lunetă, dar ceva nu merg conform planului, așa că restul filmului e nevoit să-și folosească abilitățile împotriva propriilor angajatori, care nu sancționează eșecul doar cu bonusuri tăiate la final de an.

De aici rezultă un fel de traseu precum al Micului Prinț al lui Saint-Exupery, adică întâlniri semnificative (a se citi fatidice) cu diverse personaje, interesante în felul lor.

Și David Fincher uzează de curentul de turism cinematografic dominant în filmele de gen în ultimii ani și ne poartă prin diverse părți ale lumii, din Parisul care se trezește greu sau luxurianța Republicii Dominicane la reprezentative microcosmosuri americane (Florida, New Orleans, Chicago sau New York), dar nu într-un mod ostentativ, ci discret integrat periplului asasinului nenumit.

De fapt, peliculei i s-a reproșat tocmai caracter plat, atât al protagonistului, cât și al ritmului de ansamblu.

Însă această placiditate este un ingredient esențial al umorului sui generis a filmului, pentru că aerul taciturn și exagerat de metodic al lui Michael Fassbender e total pe dos față de motivațiile și alegerile luate de-a lungul acțiunii.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din bătaia puștii.

Fassbender n-are probleme cu rolul, îi e lesne atât să își compună o figură impenetrabilă, cât și să lase să răzbată un dram pe surpriză pe colo, un strop de înfrigurare pe dincolo. Și, dacă tot le-a dobândit temeinic pentru Steve Jobs, reciclează aici și câteva dintre abilități-le de yoghin din cea mai bună-i partitură de până acum.

Bănuiesc că tot ce v-am spus până acum n-ar avea darul să vă insufle prea mult entuziasm în a vedea The Killer.

Dar vă rog, insist chiar, să aveți răbdare până la momentul Tilda Swinton. N-ar trebui să fie așa greu, sunt câteva schimburi de replici intense până acolo, niște mișcări deștepte pe alocuri și o scenă de bătaie a-ntâia.

Dar vârful e atins când în cale îi iese această formidabilă și pitorească actriță.

Nu doar că are cele mai de soi replici și își îmbrățișează rolul episodic cu o voluptate funestă, însă e prima dată când profilul psihologic al lui Michael Fassbender, curmătorul tarifat de vieți, aproape se clatină.

Aproape.

Pare nelalocul lui să vă recomand The Killer exact în această perioadă de sărbători.

Dar pelicula lui David Fincher e numai bună, pentru că vă poate abate atenția două ore de la masa aia plină de sarmale, piftie, cozonac și alte cele.

Glorie răzuită de pe o capodoperă

Vă rog să vă uitați la imaginea de mai sus.

Nu ca să smulg laude, ci pentru a sublinia un aspect esențial în prezentarea peliculei Mank a lui David Fincher.

Pentru mine, Citizen Kane nu este doar un film mare, este un film de suflet.

Un film pe care l-am văzut de multe ori, inclusiv însoțit de comentariile unor Roger Ebert sau Peter Bogdanovich.

Un film pe care l-am răsucit din toate părțile, care și-a dezvăluit la fiecare vizionare noi detalii și simboluri, pe care le-am dibuit singur sau ghidat de alții.

Un film căruia nu îi poți găsi un înțeles definitiv, iar tocmai acesta este marele său înțeles.

În atare condiții, am putut să absorb cât mai multe dintre trimiterile intertextuale din producția cea recentă.

Am surâs la micile scene care le recreează pe cele din Citizen Kane, am identificat așa-zisele surse de inspirație ale situațiilor și personajelor, am prins conturul narativ prin care protagonistul se dezvăluie psihologic din interacțiunile cu alții, am regăsit jocul luminii și umbrelor și construirea cadrelor.

Însă, dacă tai acest cordon ombilical, prin care Mank își trage mult din seva sa creativă, filmul rămâne cam golaș și dezorientat.

În dulcele spirit al revizionismului pe care Hollywood-ul l-a manifestat întotdeauna, dar care a luat amploare recent, narațiunea modernă nu îl mai urmărește pe cineastul polivalent Orson Welles, ci pe scenaristul Herman J. Mankiewicz, care a venit cu scheletul inovator al poveștii devenită ulterior Citizen Kane.

Aici se cuvine a face o precizare. Deși Mank e destul de convingător în a vinde ipoteza că personajul jucat aici de Gary Oldman este principalul autor, există dovezi multiple, printre care o versiune a scenariului cu peste două sute de adnotări ale lui Orson Welles, că acesta din urmă și-a pus amprenta decisivă asupra formei finale a ce se spune și se întâmplă în producția din 1941.

Până la urmă, pe cine a prigonit William Randolph Hearst mai mult: pe Orson Welles sau pe Herman J. Mankiewicz, Iuda care a dat din casa unde a mâncat o pâine cu caviar o bucată bună de timp?

În plus, dacă urmărești filmografia ulterioară a lui Welles, cu stilistica, emfaza, egocentrismul și ambiguitățile ei, paternitatea capodoperei din 1941 nu mai e subiect de dubiu.

Citizen Kane este al lui Orson Welles.

După ce am clarificat această controversă, mai e ceva prin care Mank poate viețui pe cont propriu?

Răspunsul este un da cu oarecare mențiuni.

Hollywood-ul reconstituit de David Fincher este unul în care politica este bine impregnată, dar cu o ideologie inversă. Dominată de marii moguli ai studiourilor, precum David o. Selznik, Louis B. Mayer sau Irving Thalberg, lumea filmului este una a exploatării și manipulării, iar orice inițiativă de stânga e atacată cu ferocitate.

În acest univers al butaforiei și petrecerilor luxoase se mai găsește câte un Don Quijote deloc glorios, precum Mankiewicz al lui Oldman.

Alcoolic înveterat, condeier cinic, scenaristul este și un soț tandru sau un coleg plin de compasiune, în special față de de masa celor care trudesc și nu se regăsesc pe niciun afiș.

Fiecare dintre aceste felii ale personalității sale se relevă treptat și uneori chiar contradictoriu, iar aici nu mă sfiesc să laud inteligența cu care scriitura lui Jack Fincher a refăcut cel mai important și înălțător mesaj din Citizen Kane.

Că un om este un poliedru din care fiecare dintre noi nu vede decât o latură, două.

Modul strălucit cum Gary Oldman duce toată această încurcătură de emoții amestecate este principala calitate cu care Mank încearcă să iasă de sub umbra uriașă a operei la care se referă.

Cu el și cu Amanda Seyfried, filmul poate spera la o posteritate independentă. Dacă în privința protagonistului, suntem discret manipulați în a-l plăcea în ciuda defectelor, în ceea ce o privește pe ea, avem libertatea de a alege.

E o starletă mediocră și prostuță, ținută în lumina reflectoarelor de patronajul unui bătrân bogat și influent?

Sau e un suflet măcinat de dorința de a reuși, dar și de dorința de a fi autentic?

Acul impresiei variază, iar interpretarea lui Seyfried (poate cea mai sigură din viitoarele nominalizări la care filmul râvnește) îi dă câte un zvâc în ambele direcții.

Spuneam mai sus că un spectatorr care n-are treabă cu Citizen Kane ar privi Mank cam chiorâș.

Însă membrii Academiei au o pasiune pentru creațiile despre propria lor lume, așa că ne vom întâlni cu acest film la Oscarurile de la anul.

Mizez cu un grad ridicat de certitudine pe scenariul original, care beneficiază de argumentul unei povești de sprijin de toată frumusețea (scris de Jack Fincher, decedat între timp, acum mai bine de douăzeci de ani și pus în scenă de însuși fiul său), și pe Amanda Seyfried la cea mai bună actriță în rol secundar.

La secțiunea actor în rol principal, vreo trei locuri sunt deja arvunite (Sir Anthony Hopkins, Delroy Lindo, Chadwick Boseman), așa că Oldman are de muncit pentru o nominalizare.

Bănuiesc că David Fincher o să apară pe lista regizorilor, precum și multe dintre aspectele tehnice pe care le asamblează cu multă știință și precizie.

Iar filmul va concura negreșit pentru premiul suprem.

Îl și merită?

Cu riscul de a părea urâcios, o să spun că, dacă n-a câștigat Citizen Kane în 1942, ar fi o nedreptate să triumfe o odrasla vitregă a sa în 2021.

Cât de abscurd poate ajunge Hollywood-ul?

Nu e nevoie să răspundeți.

The House of Oscars – Ep. 2 – Gone Girl

A inceput sezonul Oscarurilor, iar eu ma prezint la datorie pentru a va dezvalui parerile mele despre peliculele relevante angrenate in cursa pentru aceste trofee.

Sa nu va mirati ca serialul incepe cu episodul al 2-lea, acum ceva timp scriam despre The Grand Budapest Hotel, care se regaseste printre favoriti, desi am constatat cu tristete ca pe Ralph Fiennes l-a ocolit nominalizarea pentru cel mai bun actor.

***

house_of_oscars_a1

Incepem serialul propriu-zis cu un film care nu are decat o nominalizare, ceea ce este o mare nedreptate.

Rosamund Pike este fara doar si poate fascinanta si inspaimantatoare in rolul sotiei cameleonice care dispare subit din viata lui Ben Afleck, care se vede treptat luat la ochi de politie si comunitate drept principal suspect, dar sa ignori regia, scenariul, montajul de imagine sau sunet este strigator la cer.

Daca ar fi redau modul cum m-a facut sa ma simt Gone Girl, imaginati-va ca, brusc, sunteti bagat cu forta intr-o duba care porneste spre o destinatie necunoscuta. Drumul e plin de hartoape, asa ca te balangani dintr-o parte in alta a spectrului de convingeri si, asa cum atesta si psihologii, incepe sa-ti placa de rapitori.

Asa face filmul lui David Fincher: te aresteaza pur si simplu si iti asigura o detentie neconditionata de peste doua si jumatate. Pe langa protagonista, ale carei merite au fost recunoscute oficial, declar sus si stare ca regizorul (si tot ansamblul de sunete si cadre pe care il struneste) este principalul responsabil pentru performanta de a te imobiliza si hipnotiza pe tine, privitor.

Acuze pot fi aduse si scenaristului Gillian Flynn, precum si interpretilor sufletelor cenusii care ii interpreteaza replicile: un Ben Affleck mai rotofei decat niciodata, Tanner Bolt, Margo Dunne sau Neil Patrick Harris.

Asadar, stimati membri ai Academiei, va rog sa luati act de plangerea mea formala impotriva nedreptatii savarsite impotriva numitului Gone Girl.

house_of_oscars_a2

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel