Intre voluminosul Herzog de Saul Bellow si monumentala Divina Comedie a lui Dante merge de minune un roman politist. Ce se intampla insa daca acesta mai este si plasat intr-un cadru SF si se dezvaluie cu o inteligenta care te acapareaza?

Se intampla ca iti ramane staruitor in memorie si te face sa reflectezi la faptul ca, desi, de regula, o carte porneste din inima si apoi trece prin cap, se poate intampla si invers cu rezultate notabile. E cazul Omului demolat de Alfred Bester.

Intr-un viitor un pic indepartat de zilele noastre, crimele au devenit imposibile, pentru ca unii oameni poarta darul telepatiei si al explorarii gandurilor celorlati. Numai ca un magnat cu instincte patimase si aflat pe buza prapastiei financiare isi propune asasinarea principalului sau rival in afaceri si procedeaza la indeplinirea planului cu toata vigoarea de care e in stare, stiind ca, si de ii va reusi, va avea de infruntat vigilenta si abilitatea extraordinara a mai-marelui peste telepatii politisti. Mai multe detalii nu vreau sa va dau, pentru ca romanul nu este foarte lung, iar cursa dintre cei doi antagonisti atat de palpitanta, incat nu vreau sa va alterez in vreun fel placerea, in cazul in care ajungeti sa cititi Omul demolat.

Ce va pot spune, avand valoare de argumente suplimentare pentru a va convinge sa va aplecati asupra acestui roman, este ca incrucisarile telepatice ale celor inzestrati cu citirea gandurilor iau forme interesante in sine, care mi-au adus aminte de Caligramele lui Apollinaire, si ca, per total, cartea mi-a produs aceeasi impresia ca Inception, ceea ce nu e putin lucru.

Ca s-o intelegeti, am sa v-o redau fiziologic: e vorba despre un zambet discret sub o frunte un pic incordata de efortul intelectual, totul pe fondul unei involuntare si aproape imperceptibile miscari aprobatoare din cap. Daca mi-ar cere cineva sa fac o lista de 10 mici placeri in viata, starea asta ar fi sigur una dintre ele.