Nomadland avant la lettre

Cea mai mare calitate a filmului proaspăt oscarizat Nomadland este că prezintă într-un mod pitoresc, dar și veridic o latură a realității sociale din Statele Unite ale Americii și, de ce nu, chiar din lume (de curând am auzit că niște rude și-au cumpărat rulotă).

Dar existența unui asemenea segment de populație veșnic pe drumuri, în parte din cauza pauperizării, nu este o noutate.

Cu vreo opt decenii în urmă, Sullivan’s Travels se aventura pe același teritoriu al Americii dezrădăcinate și deprimate, dar într-un registru stilistic diferit, cel al originalului Preston Sturges.

Un regizor de comedii ușurele (Joel McCrea) simte o criză existențială și se hotărăște să purceadă la drum ca un hobo (om fără casă din perioada Marii Crize), pentru a-și spori cunoașterea asupra vieții de dincolo de Hollywood și a avea inspirație pentru filme grave, menite a face lumea mai bună.

Producătorii care fac bani buni de pe urma creațiilor sale nu vor să își primejduiască sursa de venit, așa că îl înzestrează cu un veritabil alai, dar lucrurile iau tot felul de întorsături neprevăzute, iar protagonistul are parte de situații mai dihai decât și-ar fi imaginat.

Nu lipsește nici latura sentimentală, în care intervine figura interesantă și blondă a Veronicăi Lake, în rolul unei tinere actrițe ambițioase, dar oneste.

Filmul e fracturat, fiind compus din segmente de tonalități diferite, nu foarte compatibile unul cu altul, dar care relevă, în ansamblu, ce înzestrat cineast a fost Preston Sturges.

Excela la satiră (fapt pe care îl știam din The Great McGinty), avea un haz nebun la compunerea de gaguri fizice (scena urmăririi cu rulota e dezastruos de comică), dar nu îi lipsea simțul dramaticului.

Există o scenă grandioasă prin execuție și înălțătoare prin mesaj, care are loc într-un biserică a negrilor, în care rolurile dintre aceștia și albi sunt inversate într-un mod de o frumusețe dincolo de cuvinte, avându-l în centru pe actorul de culoare Jess Lee Brooks, ale cărui voce și prezență sunt copleșitoare.

Dacă această scurtă lecție de toleranță este impresionantă azi, nici nu pot să-mi imaginez ce impact a avut în anii ’40 și de cât curaj a dat dovadă Sturges, înfățișând așa ceva.

Ca să aveți un termen de comparație, mentalitățile retrograde pe care le-ați văzut în Green Book încă persistau pe la 1960 în SUA.

Și încă un amănunt simpatic:

Există o peliculă mai recentă, în care trei evadați, legați cu lanțuri de picioare (precum deținuții din scena amintită) parcurg propria Odisee într-o Americă a prejudecăților. Este vorba, bineînțeles, de O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen, iar titlul este exact al filmului pe care protagonistul din Sullivan’s Travels avea de gând să-l facă după ce se va fi documentat la fața locului.

Față de alte comedii burlești pe care Preston Sturges le-a oferit posterității, aceasta nu este neapărat cea mai bună.

Dar morala ei este neprețuită:

Câteodată, a-i face pe alții să râdă este cea mai nobilă ocupație, pentru că, pentru unii, râsul este tot ce au.

Politicienii romani fura cum o faceau americanii prin anii ’40

Ca sa intelegeti de ce am emis judecata din titlu si de ce filmul The Great McGinty a castigat un Oscar pentru scenariu, va invit sa cititi urmatoarea conversatie din film:

– If it wasn’t for graft („abuz in serviciu” a.k.a. „mita” – n.n.), you’d get a very low type of people in politics. Men without ambition. Jellyfish.

– Especially since you can’t rob the people anyway.

– Sure. How was that?

– What you rob, you spend, and what you spend goes back to the people. So, where’s the robbery? I read that in one of my father’s books.

– That book should be in every home.

Asa-i ca vi-l si imaginati pe Liviu Dragnea enuntand cele de mai sus cu obisnuita-i candoare?

Izbitoarea similitudine dintre practicile politicienilor romani si ale celor americani epoca interbelica e carligul care mi-a agatat de memorie scurta si eficienta pelicula semnata de Preston Sturges, care a mai regizat, printre altele, si The Lady Eve.

Filmul in sine nu este o capodopera si este chiar inegal din punct de vedere al traseului ideatic. Daca prima parte, in care personajul eponim strabate un rapid cursus honorom de la haimana fara casa la recuperator si apoi la primar si guvernator, este alerta si excelenta din punct de vedere satiric, cea de-a doua, in care acelasi personaj simte impunsatura dragostei si a rusinii fata de coruptie, aluneca rau pe panta sentimentalismului si a mesajelor pro-sociale, impuse, probabil, de canoanele vremii.

Nu e mare deranj, insa, pentru ca Preston Sturges, cineast energic si inteligent, nu lasa actiunea sa treneze, iar scenele din debut, precum cea in care protagonistul se duce si voteaza la mai multe sectii (va suna cunoscut, domnu’ Dragnea?) sunt atat de delicioase, incat invita la un revelator exercitiu de aritmetica:

Daca americanii se dedau la astfel de practici in anii ’40 ai secolului trecut, iar cei romanii in Anno Domini 2017, sa se calculeze cat de in urma e plaiul mioritic in materie de democratie.

In rolul principal, Brian Donlevy este multumitor, fara a fi impresionant, adoptand un aer prea sfidator in multe scene, insa cea in care ii precizeaza subtil unui industrias cat are de dat comision este de manual. Atat al celor din administratie, cat si al celor de la DNA.

Pitoresc si revoltator este si personajul lui Akim Tamiroff, care are o replica senzationala in momentul infruntarii cu fostul sau protejat si care, prin exotismul prezentei si accentului, m-a trimis cu gandul la Omar Hayssam, care a tot tras sfori in politica romaneasca, pana a suparat pe cineva si i s-a infundat.

Finalul din The Great McGinty se ridica din nadirul moralist si propune o concluzie amara, dar necesara:

Hotul din fire n-are lecuire.

 

 

 

Femeia decide

lady_eve1The Lady Eve e pura placere cinematografica. E un film prea mic pentru a i se spune capodopera, poate ca si bijuterie ar fi o exagerare, dar toate care il compun sunt de cea mai buna calitate.

Scenariul e simpatic, pare cunoscut pana la jumatate, cu mostenitorul bogat si naiv pe care pun ochii trei cartofori onerosi in timpul unei croaziere, pentru ca asul din maneca, respectiv ispita feminina, sa se indragosteasca de victima si sa dea planul peste cap. Are loc un moment de fractura, ca in multe alte comedii romantice, numai ca planul ei de a-l recastiga nu se bazeaza pe vreo fapta onorabila, ci e de-a dreptul malitios. Stiti bine ca n-o sa vi-l dezvalui, dar, in compensatie, va spun ca aluziile cu tenta de-aia sunt suprinzator de indraznete, pentru anul cand este facut filmul (1941).

Regizorul Preston Sturges isi mobilizeaza excelent actorii, compune gagurile vizuale (multe foarte fizice) cu umor si, in general, imprima peliculei un iz de usuratate, dar si de ironie la chiar adresa acestei caracteristici. Un film care se ia singur la misto, in mod foarte subtil, e o raritate.

lady_eve2

Si uite asa am ajuns si la interpretari, adevaratele delicatese din The Lady Eve. Henry Fonda, al carei rol din 12 Angry Men ii confera o aura de inalta tinuta morala, dovedeste aici un minunat repertoriu comic: e naiv, scortos, impiedicat chiar, dar are circumstante atenuante, pentru ca este cazut in limba dupa o Barbara Stanwyck superba din toate punctele de vedere. Eleganta, locvace, capabila sa disimuleze, dar si sa mangaie afectuos, femeia fatala din Double Indemnity este aici femeia totala, de care nu ai cum sa nu te indragostesti, daca ea si-a propus asta.

Pe langa alte cateva personaje secundare, al carora haz e uneori fortat, dar care ofera si momente de amuzament autentic, distributia il mai include si pe impunatorul Charles Coburn, in rolul tatalui ei, alunecos, profitor, dar irezistibil. Cei trei mari sunt protagonistii unei scene de poker in care nu stii ce e mai tare: umorul sau suspansul.

The Lady Eve – distractie vintage, garantata.

lady_eve3