Poveste cu poveste

De când a făcut ochi pentru această lume, cu minunile și ororile ei, omul și-a făurit două mecanisme de a o filtra si a o deslusi – poveștile și muzica.

Cele două instrumente au conviețuit de-a lungul istoriei și deseori au si conlucrat, așa cum s-a vădit în cel mai recent spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35 al lui Piotr Ilici Ceaikovski, avându-l drept protagonist pe Valentin Șerban poate fi foarte bine considerat un basm.

Numai că acest Greuceanu n-are nevoie de paloș sau buzdugan pentru a depăși toate încercările pe care le ilustrează muzical orchestra craioveană.

Arcușul e suficient să ajungă la Soare și la Lună și să ne poarte și pe noi până acolo.

A urmat Suita simfonică ”Șeherazada”, op. 35 de Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, al cărei titlu e pură activare pavloviană de poveste.

Sonoritatea acestei creații este irezistibilă și memorabilă, așa că procesul neronal care mi-a readus în avanpostul cortexului amintiri care o privesc a fost instantaneu.

Multe dintre aceste frânturi mnezice au vizat unul dintre sporturile mele preferate, patinajul artistic, căci Șeherezada lui Rimski-Korsakov i-a însoțit pe mulți artiști ai gheții în drumul către glorie.

Pe acordurile ei a evoluat grațioasa Michelle Kwan.

Energica Mao Asada a folosit-o pe Șeherezada ca fundal pentru faimoasele ei triplu Axeluri.

Meteoricul, dar simpaticul Evan Lysacek, cu stilul lui mlădios cum numai la Stephane Lambiel am mai văzut, și-a câștigat aurul olimpic pe Șeherezada.

Și tot spre aur olimpic i-a condus Șeherezada și pe Meryl Davis și Charlie White, care au reușit să întrerupă supremația colegilor și prietenilor Tessa Virtue și Scott Moir.

În ambiția de a transpune muzical aceste tezaur de povești care, deși provin din cultura arabă clasică, aparțin lumii întregi, compozitorul rus a luat două decizii înțelepte.

Prima a fost de a-i conferi creației o structură ciclică, de poveste-ramă.

Așa cum istorisirile Șeherezadei se întrerup la răsărit și se reiau la apus, părțile compoziției sunt periodic marcate de vioara concert-maestrului, sarcină care i-a revenit lui Tavi Gorun și îndeplinită încântător.

Cea de-a doua a fost de a nu se concentra pe o poveste anume, cum ar fi cea a lui Sinbad sau a lui Ali Baba, ci de a construi o atmosferă de basm oriental, cu grădini, havuzuri, arabescuri și unduiri trupești, cu tipsii pline de rodii și curmale, cu furtuni de nisip și oaze luxuriante, cu efriți mârșavi și djinni binevoitori.

Atras în acest cadru vrednic de O mie și una de nopți, spectatorul e liber să îl populeze cu poveștile pe care le știe, care îi plac și pe care și le poate plăsmui chiar el însuși.

Autorul acestor rânduri nu s-a lăsat mult rugat și a dat frâu liber Mnemosinei pe toate tărâmurile audio-vizuale pe care a pășit o ipostază a Șeherezadei.

Cinematografia și-a luat partea leului.

Douglas Fairbanks fură inimile tuturor în The Thief of Bagdad cel din 1924.

Câțiva ani mai târziu, în 1940, după apariția sonorului și a colorului, un alt The Thief of Bagdad uimea cu niște efecte speciale care se țin încă bine.

Deși este inspirat din evenimente istorice, grandiosul Lawrence of Arabia este plasat în deșertul Wadi Wum, curat spațiu pentru caravanseraiuri și povești.

N-aveam cum să ratez capodopera de animație Aladdin, cu personajele ei adorabile și cu melodiile nemuritoare.

N-am ocolesc nici ecranizarea cea recentă, pentru simplu motiv că alegerea lui Will Smith ca duhul din lampă e puțin spus reușită.

Când eram în gimnaziu și am descoperit jocurile video, unul dintre primele care mi-a înflăcat imaginația a fost legendarul Prince of Persia.

Cu grafica lui simplistă din 1989, reușea totuși să te ducă acolo, între cele O mie și una de nopți (cam și cât dura să-l termini, că greu mai era!).

Reiventarea modernă a jocului în noul mileniu prin Prince of Persia: Sands of Time a readus magia orientală unei noi generații de pasionați ai divertismentului ludic digital.

De la virtual am trecut la material, rememorând uimirea și plăcerea de încerca The Thief of Baghdad, prin care prietenul meu Adi îmi deschidea mintea către lumea vastă și foarte benefică a jocurilor de societate.

Survolându-mi cortexul cu covorul zburător al memoriei, am parcus și panorama orientalismului, curent pictural de secol XIX, inspirat de senzualitatea și exotismul universului cultural care se întindea de la Coloanele lui Hercule la Socotra.

Iată doar câteva exemple sugestive pentru tot ce a istorisit Șeherezada, nu toate povești pentru copii:

Femei din Alger de Eugene Delacroix.

Îmblânzitorul de șerpi de Jean-Leon Gerome.

Baia turcească de Jean Auguste Dominique Ingres.

Scenă de stradă în Cairo de William Holman Hunt.

Interior de harem de Theodor Aman.

Și, n-o să vă ascund, mi-a ajuns gândul și la melodia Aladin a celor de la Bairam, o manea din tinerețile mele, dar nu o să insist asupra ei.

Faptul că în mileniul trei ne putem bucura de poveștile Șeherezadei este și rodul muncii neobosite a scribilor care le-au transmis peste generații. Așa l-am văzut pe entuziastul dirijor Radu Zaharia, care în loc de condei a avut bagheta.

Lecția Șeherezadei, scrise sau muzicale, e simplă.

Poveștile ne țin în viață.

Bidimensionale, dar nu lipsite de profunzime

Când spui joc video acum, te gândești la o grafică spectaculoasă și, în mod obligatoriu, la imagini tridimensionale sau care dau impresia de profunzime.

Aici este, însă, o istorie personală a acelor jocuri 2D care m-au încântat, mi-a solicitat atenția, intelectul, dar și reflexele.

***

Prince of Persia – strămoșul incontestabil al jocurilor de acest gen, un titlu de legendă și o experiență ludică afurisit de grea.

Nu mă laud că l-aș fi terminat, dar l-am jucat destul, încât să îmi aduc minte cu nostalgie de zgomotul dalelor de piatră, de săriturile spectaculoase și de zăngănitul săbiilor din duelurile cu soldații cu turban.

O aventură vrednică de O mie și una de nopți.

Și e poate jocul cu cea mai tare reinventare din toate timpurile – Prince of Persia: Sands of Time, care e colosal la rându-i.

***

Another World – un joc pe care l-am descoperit mai târziu, odată cu minunatul site GOG.com, ambele recomandate fiind de amicul Lau, mentorul meu în domeniu.

Povestea e simplă și te pun în pielea unui om de știință care deschide un portal către o altă dimensiune și care se vede aruncat într-o lume SF străină și ostilă (viermii ăia agasanți de la început!).

Brutal de greu, la fel ca Prince of Persia, acest joc îmi stăruie în minte pentru arhitectura spațiilor pe care le ai de străbătut, parcă desprinse dintr-un roman scris de Arthur C. Clarke sau Larry Niven.

***

Prehistorik 2 – există și un Prehistorik anterior, dar e un joc slăbuț, incomparabil cu acesta, care, pe lângă calitățile pe care le voi enumera mai jos, are și meritul de fi fost unul dintre primele pe care le-am jucat pe cel dintâi calculator pe care l-am avut vreodată, un 386 masiv, dar care mi-a oferit o mulțime de momente de neuitat în copilărie.

Protagonistul este un bărbățoi preistoric, ciufulit și haios, care are de străbătut medii diverse și de adunat mâncare. Multă mâncare.

Jocul e unul de reflexe și de explorare, pentru că secrete și surse de haleală sunt te miri unde, însă îmi smulge și acum un zâmbet amintirea chestiilor pe care le înfulecai, de la cărți de joc la joystick-uri.

Iar premiul cel mare era un frigider plin ochi.

Frigider? În epoca de piatră?

Da, nu toate jocurile sunt serioase.

***

Captain Claw – dintre toate jocurile din această poveste, pe acesta l-aș vrea ecranizat de cei de la Pixar. N-ar avea decât de transpus în animație această epopee a personajului eponim, căpitanul-motan ”loved by many, feared by all”, care reconstituie amuleta celor nouă vieți, străbătund toate locurile comune ale ficțiunilor piraterești.

E o nespusă plăcere să-mi amintesc de toți inamicii care îi ies în cale, cei mai mulți câini de diverse rase, precum și Boșșii de final de secțiune, fiecare cu pitorescul lui.

Îmi place să cred că, dacă s-ar fi făcut un astfel de film în epoca de glorie a Hollywoodului, Errol Flynn ar fi fost Captain Claw, Basil Rathbone ar fi fost Le Rauxe, Bette Davis ar fi fost Katherine, Orson Welles ar fi fost Aquatus și mă opresc aici, că nu mai termin articolul în veci, dacă mă las furat de exercițiul ăsta de imaginație.

***

Oddworld: Abe’s Oddysey – încă un joc pe care l-am descoperit mai târziu decât perioada când era în vogă, însă chiar și așa am fost profund impresionat de complexitatea, de dificultatea și, mai ales, de realizarea lui.

E drept, cele două lumi alternative din a doua parte sunt prea mari și cam repetive, dar universul inițial al Mudokonilor e curat Pandora din Avatar.

Însă bucata mea preferată e evadarea din fabrica sinistră în care Abe, simpaticul nostru protagonist, este captiv la început. Când îmi ieșea câte o secvență de acțiune și furișat, mă simțeam ca Tom Cruise în Mission Impossible.

Și deștept, și atletic.

***

Hercules – cei de la Disney au știut tot timpul să facă bani, iar o practică încetățenită era să scoată, odată cu un nou film de animație, și un joc video.

Acesta este preferatul meu din acea serie (știu, pentru unii Lion King a fost o experiență marcantă, nu însă și pentru mine).

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost că personaje și monștri care în film apar pentru câteva secunde au o prezență mult mai consistentă în joc.

Așa ajungi să lupți cu Hidra din Lerna, cu păsările stimfaliene, cu Minotaurul (o inexactitate scuzabilă), să te ferești de bolovanii aruncați de ciclop, să i-o întorci Medusei (altă inexactitate scuzabilă) sau să îl călărești pe centaurul Nessus.

Ce să mai, curat Legendele Olimpului, varianta ludică.

Iar replica ”Not exactly what I had in mind, but not bad”, beneficiind de vocea inimitabilă a lui Danny DeVito, a rămas proverbială între mine și sora mea, tovarășă de joacă.

***

Heart of Darkness – urmaș spiritual al lui Another World, acest joc propune același tip de narațiune și mecanism ludic.

Un băiat și cățelul lui sunt aruncați într-o dimensiune paralelă, o lume ciudată și ostilă, iar primul are de străbătut pericole macabre, pentru a-și salva prietenul necuvântător.

Povestea e secundară experienței de a supraviețui arhitecturii și ecosistemului dușmănos imaginat de realizatori.

Cât încă le deslușești, jocul e fascinant, după aceea devine doar foarte dificil.

***

Jazz Jackrabbit 2 – așa cum îl arată titlul, există și un predecesor, dar eu pe acest l-am jucat și, pentru că toată lumea spunea că este o varianta îmbunătățită a aceluiași mecanism ludic, nu m-am mai întors la origini.

Alegi pe unul dintre cei doi protagoniști, fiecare iepure-erou cu abilități zburătoare și armă cu laser și te lansezi într-o aventură pasionantă pe urmele marelui personaj negativ, care este, lafontainean, o broască țestoasă.

Decorurile sunt suprarealiste, muzica electronică excepțională, iar acțiunea antrenantă.

Și nu e neiertător de greu ca alte jocuri din această listă, așa că e o experiență de care pur și simplu te bucuri în orice moment.

***

Braid – din toată restrospectiva, acesta este, probabil, jocul cel mai solicitant din punct de vedere intelectual și cognitiv.

De unde să încep?

De la puzzle-urile în care manipulezi timpul și pe care nu doar că trebuie să le deslușești, dar și să le execuți perfect?

De la desăvârșita grafică realizată de mână?

De la muzica clasică, impecabil potrivită designului nivelului și ritmului acțiunii?

Sau de la ermetismul poveștii, asupra căreia încă se discută pe forumuri online?

Acest joc e o pledoarie că și astfel de creații pot fi înscrise în ceea ce numim Artă.

***

World of Goo – regulile fizicii n-au fost niciodată exploatate mai simpatic decât în acest joc în care personaje sunt niște bile moi, cu diverse trăsături, pe care le combini în fel și chip, ca să dai de cap fiecărui nivel.

Varietatea provocărilor e uimitoarea, însă nu cred că s-a vorbit suficient despre scriitura din acest joc. Peste tot sunt mesaje utile sau criptice, tot timpul distractive, iar ansamblul este o alegorie a Matrixului.

Sau ceva de genul ăsta.

Muzica e a-ntâia, iar pâna la final ți-e un drag de bilele astea mișcătoare de nu mai poți.

***

Machinarium – când vreau să convertesc vreun cunoscut sau vreun puștan cu care lucrez la genul ludic numit odinioară Quest (acum se preferă denumirea generică Adventure), încep cu acesta.

N-am dat niciodată greș.

Nici n-aș avea cum, pentru că jocul e o încântare de la un cap la altul.

Protagonistul e un roboțel adorabil, care trebuie să își salveze prietena din ghearele unor gangsteri care au pus gând rău și orașului metalic în care trăiește.

Pe parcurs va ajuta diverse personaje și va rezolva varii puzzle-uri, unele agasant de complicate.

De fiecare dată când revăd acest joc, nu mă mai satur să îi admir grafica. E un univers atât de frumos conturat, că sunt sigur că, dacă ar mai fi trăit, Stanislaw Lem, creatorul lui Trurl și Klapaucius, le-ar fi cerut realizatorilor să îi transpună Ciberiada într-un joc.

Dacă nu v-am convins și pe voi până acum, așteptați numai să ajungeți la melodia formației din stradă.

***

Limbo – sunt șanse de 90% ca, în orice antologie a celor mai bune jocuri făcute vreodată, întocmită din 2010 încoace, să găsiți acest titlu.

Și e natural să fie așa.

E o experiență tulburătoare senzorial, dar intensă din punct de vedere cognitiv.

Un băiețel străbate ținuturi întunecate, cu pericole și legi ale fizicii diverse, în căutarea surorii sale.

Mai mult nu ni se spune, dar nu contează.

Fiecare episod al jocului îți pune mintea la încercare în fel și chip, ba în privința reflexelor și coordonării, ba în privința descifrării soluției la un puzzle.

Totul într-un univers vizual care amintește de filmele noir sau de experimentele cinematografice ale lui Orson Welles.

Știu că tentația de a merge mai departe după soluționarea unui nivel e mare, dar acordați-vă timp și admirați decorurile și cadrul în care e plasat.

N-o să regretați.

***

That Gravity Game – un joc simplu, realizat cu mijloace modeste și disponibil pe diverse site-uri de agregare de astfel de creații realizate în Flash (cred).

Însă este un joc coerent și dinamic, despre o mică bezea (da, așa ni se spune), care trebuie să să regăsească drumul spre casă, înfruntând diverse schimbări ale legilor gravitației.

Coloana sonoră e fantastică; căutați, de pildă, una dintre melodiile utilizate, intitulată Acid Bot Foundry.

Sau, mai bine, căutați jocul, și ascultați-o în timp ce zburdați cu susu-n jos pe ecran.

***

Botanicula – urmaș spiritual al lui Machinarium, acest joc trece din lumea roboțeiulor într-una organică, în care un grup de creaturi arboricole simpatice foc trebuie să își salveze lumea de un dușman abstract, dar nemilos.

Narațiunea e și mai puțin importantă aici decât în ilustrul predecesor, totul axându-se pe explorare și pe delectarea cu o lumea plină de viață și de fantezie.

E ca atunci când te oprești într-o pădure și stai nemișcat.

În jurul tău se vor ivi mici miracole ale naturii.

***

Electricman H2S – e un joc de bătaie, asta e limpede.

Și, evident, e simplist în comparație cu marile creații de gen (Mortal Kombat sau Virtua Fighter).

Însă, pentru un joc cu personaje de tip Stickman, realizat on Flash (cred) și disponibil, ca și That Gravity Game, pe diverse site-uri agregatoare, e senzațional.

În primul rând, are suprinzător de multe mișcări, iar unele combo-uri, care beneficiază și de încetinitor, duc la niște momente de virtuozitate marțială cum rar mai vezi în filme azi.

Fiecare nivel e diferit și are o coloană sonoră aparte, iar printre melodii se numără și două de la Prodigy, printre care, bineînțeles, și Smack My Bitch Up.

Da, jocul e atât de mișto.