Școala din Atena și filialele ei

Lăsând la o parte Capela Sixtină a lui Michelangelo, cele mai frumoase opere de artă de la Vatican sunt, fără îndoială, camerele pictate de Rafael.

Iar între acestea tronează Școala din Atena, în care acest geniu liniștit, cum îl numea un critic, a construit o reprezentare a unora dintre celor mai strălucite minți al Antichității, echivalentă cu echipa galactică a Realului din Madrid, în vremea lui Zidane, Figo et comp.

Pictura impresionează prin desăvârșita naturalețe a ansamblului pictural, dar cea mai mare plăcere rămâne identificarea marilor filosofi care o populează, personalități cărora Rafael le-a conferit figuri fictive, uneori chiar ale unor contemporani, dar totodată sugestive.

După cum bine știți, în centru îi avem pe Platon (cu chipul lui Leonardo da Vinci), arătând spre înalt, precum și pe Aristotel, arătând spre pământ, spre cele fizice și palpabile.

Mai jos, un pic mai în față, sprijinindu-și capul este Heraclit, gânditorul ciufut, cu chipul lui Michelangelo, căruia rivalul și admiratorul Rafale îi aducea astfel un omagiu asezonat cu ironie.

Tot în centru, tolănit pe scări și semidezbrăcat, îl găsim pe Diogene Cinicul, cel care respingea convențiile societății.

Undeva în centru, spre stânga, într-o robă verde și din profil, cu vestitu-i nas borcănat și faimoasa-i frunte largă, este Socrate.

Tot în stânga, mai în prim-plan, este un grup al altor spirite care au influențat cursul omenirii: Pitagora, citind dintr-un volum masiv, iar Averroes și Anaximandru inspirându-se de la el; tot înspre el privește și Parmenide, iar înspre privitor își ațintește chipul inteligent Hypatia din Alexandria, frumoasă, așa cum numai Rafael știa să redea o femeie.

În spatele acestui grup, spre marginea stângă a frescei, cu o mină relaxată, citind dintr-o carte și având rămurele de măslin sau de viță de vie pe cap, este Epicur.

În partea dreapta, îl vedem folosind un compas pe Euclid, căruia artistul i-a atribuit figura lui Bramante.

Deasupra lui, în plan depărtat, îl găsim pe Plotin, despre care se spune că ar avea chipul lui Donatello.

V-am spus toate acestea pentru plăcerea de a desluși o operă care mă fascinează, dar și pentru că, parcurgând Istoria ilustrată a filosofiei a lui Tom Jackson, m-am lăsat deseori în voia reveriei, imaginându-mi cum i-ar fi înfățișat Rafael pe toți gânditorii ulteriori Antichității despre care am citit.

Oare cum s-ar fi prezentat Kant, Freud, Descartes, Nietzsche, Marx, Hume sau Erasmus?

Faptul că am asociat acest volum cu opera renascentistă nu este doar rodul unei minți care a zburdat în voie.

Ca și Rafael, care surprinde esența fiecărui filosof printr-un gest, Tom Jackson comprimă esențialul contribuției fiecăruia într-o pagină sau două.

O simplificare la care mulți ar strâmba din nas, în lucrarea sa este în mod asumat o deschidere de porți și de drumuri, este un instrument educațional neprețuit.

Este scheletul pe care adaugi musculatură intelectuală prin lecturi suplimentare. De pildă, recomand ca primele care urmează acesteia să fie History of Western Philosophy de Bertrand Russell și The Story of Philosophy de Will Durant.

Iar pasul suprem este, bineînțeles, să citești operele propriu-zise ale filosofilor.

Ce am apreciat în mod special la Istoria ilustrată a filosofiei este modul impecabil în care este structurată cronologic, dar și ideologic. Aristotel însuși ar surâde aprobator, văzând că modul său de organizarea cunoașterii a fost dus pe asemenea culmi de performanță.

Dincolo de bucățele enciclopedice pe care le-am adăugat în sertărașele minții, această carte m-a îndemnat și să reflectez.

Filosofia nu este o ocupație pentru un grup restrâns de visători.

Nu, este preocuparea omului pentru tot ce face.

În interior și în exterior, în trecut și în viitor, în viață și în moarte.

Cine acordă timp acestor lucruri este filosof, iar un filosof este îndreptățit să conducă Polisul, așa cum își dorea Platon.

Avea dreptate?

Nu știu, dar merită să discutăm și să filosofăm despre asta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru cursul de introducere în filosofie de care am avut nevoie de când mă știu.

Sa privim pictura! (LXXXVII)

Eliberarea Sfantului Petru

Eliberarea Sfantului Petru

O pictura a lui Rafael, compusa din trei scene cu un efect filmic naucitor.

Cea din dreapta e mai pasnica, dar impresioneaza prin subtilitatea stralucirii angelice in armurile soldatilor facuti inofensivi.

In stanga, lucrurile sunt mai dramatice: avem o semiluna superb pitita dupa nori, o imagine de care Alfonso Cuaron ar fi mandru, si tensiune la paraxosism in interactiunea celor doua personaje de jos. Priviti numai cat de autoritar ordona capitanul si ce privire deznadajduita ii arunca subalternul.

Insa grandiosul e rezervat scenei din centru. Totul vine dintr-o idee simpla (un simplu grilaj care potenteaza lumina emanata de figura ingerului), dar de efect. Si ce efect!

Cineastii contemporani care au tendinte catre vizual ar face bine sa arunce o privire catre pictura aceasta a lui Rafael.

Sa privim pictura! (LXII)

Scoala din Atena

Am terminat de curand o carte intitulata Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, care nu m-a impresionat cine stie ce, fapt pentru care nici nu i-am dedicat o recenzie separata. Este o incursiune in istoria filosofiei, altoita pe scheletul unei naratiuni, cum sa-i zic, filosofice, na, despre o fetita si un misterios mentor care o ghideaza in acest fascinant taram.

Cum spuneam, nu e ceva iesit din comun, partea didactica e uneori prea apasata, iar ceva narativa te cam lasa rece, dar de invatat, am invatat cate ceva, iar apetitul catre acest domeniu imi creste pe zi ce trece.

Tot citind-o mi-am adus aminte insa de grandioasa pictura a lui Rafael, Scoala din Atena. Spun grandioasa nu numai pentru ca are o compozitie superba, dinamica, dar si pentru ca, stiind ca personajele sunt filosofi ai antichitatii, am simtit un fior de admiratie pentru cata intelepciune si indrazneala in gandire pot fi adunate la un loc.

O comparatie imi staruie in minte: aceea dintre aceasta pictura, un all stars al lumii Sofiei, si reclamele care ii adunau la un loc pe toti fotbalistii de top de la un moment dat. De obicei erau la bauturi racoritoare sau la echipmente sportive si nu cred ca fost vreuna de-a lungul timpului care sa nu-mi fi placut (una de demult cu Eric Cantona et comp. inca mi se pare cel mai tare).

Ca si in cazul Scolii din Atena, nu ma puteam sustrage farmecului lor, generat atat de executia impecabila, cat si de senzatia de a avea in fata ochilor ce era mai bun, o summa sumorum a fotbalului, adunata intr-un spatiu atat de restrans.

Doua lucruri sunt care-mi umplu spiritul de o mereu crescanda uimire si teama plina de cinstire: cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine.

(Immanuel Kant)

Da, stiu, nu e din antichitate, dar conteaza prea putin :P.