Când a izbucnit scandalul care i-a avut în plan pe prințul Harry și pe nevasta Maghan Markle, care s-au văitat de cât de rău le e la Palatul Buckingham, mulți s-au întrebat:

Băi, da’ de ce le mai trebuie britanicilor monarhie?

Eu, unul, am găsit un răspuns, care nu e nici întru totul serios, nici pe deplin irefutabil.

Pentru că regii și reginele Marii Britanii au fost materie primă pentru multe interpretări de Oscar.

Care să fie oare motivul?

Pentru că știm multe despre viețile lor, pentru că i-au cântat și înfierat poeți și pentru că, să recunoaștem, sunt cea mai longevivă linie de VIP-uri din istorie, iar oamenii adoră să-i vadă puternici și vulnerabili, în culmea gloriei și la nadirul decăderii.

Așa că iată-mă pornit într-o superbă aventură istorică și cinematografică, în care vă invit să mă însoțiți.

***

Cronologic vorbind, se cuvine a începe cu Henric al II-lea Plantagenetul, care i-a prilejuit lui Peter O’Toole o performanță rară (dar nu unică, așa cum vom vedea mai târziu): să fie nominalizat de două ori pentru același personaj, dar din filme diferite. În Becket (1964), O’Toole este strident, arogant și malefic, dar seducător; în The Lion in Winter (1968), rolul este multifațetat, pentru că regele are de înfruntat atât povara anilor, cât și intrigile fiilor, instigați de o formidabilă Eleanor de Aquitania, rol pentru care Katharine Hepburn a câștigat Oscarul, la egalitate cu Barbra Streisand în Funny Girl.

Mergem mai departe cu Henric al V-lea, mai precis versiunea sa shakespeariană, pe care Laurence Olivier îl întruchipează în The Chronicle History of King Henry the Fifth with His Battell Fought at Agincourt in France (1944), creație pentru care a primit o nominalizare la Oscarul pentru actor principal, precum și un premiu onorific, pentru întreaga realizare, menită a insufla un aer de datorie și de exaltare a simțului războinic, adică pentru propagandă făcută cu stil, necesară în epocă, știind că ne aflam în plină conflagrație mondială.

Rivalul de peste decenii al lui Olivier, Kenneth Branagh, și-a încercat la rându-i puterile cu această partitură, rezultatul fiind un Henry V (1989) mai puțin semeț, dar mai subtil, pentru care a fost nominalizat la Oscar atât pentru rol principal, cât și pentru regie.

Continuăm cu unul dintre cei mai huliți regi din istoria Angliei, Richard al III-lea, căruia Shakespeare i-a asigurat o nemurire deloc măgulitoare, perpetuată de cel mai mare actor care i s-a dedicat, Laurence Olivier, nominalizat la Oscar pentru rolul din filmul eponim din 1955.

Ajungem la dinastia Tudorilor, poate cea mai generoasă cu figurile istorice generatoare de Oscaruri și nominalizări.

Charles Laughton a primit statueta pentru rolul principal savuros din The Private Life of Henry VIII (1933), unde pătimește din cauza nevestelor.

Richard Burton oferă o ipostază un pic mai neplăcută a personajului în Anne of the Thousand Days (1969), unde are de înfruntat o foarte aprigă Genevieve Bujold ca Anne Boleyn, duel intens, care le-a adus ambilor actor nominalizări la Oscar pentru rol principal.

Deși nu apare foarte mult în A Man for All Seasons (1966), Robert Shaw, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, este memorabil drept un Henric al VIII-lea coleric și dispus să-și sacrifice ilustrul prieten Thomas More, doar că să-și ia o nouă soață.

Demnă urmașă în plan istoric, Elisabeta I este și o sursă bogată de creații actoricești. Judi Dench ne prezintă o variantă a ei mai bătrână, dar delicioasă și pătrunzătoare, câștigând Oscarul pentru cea mai bună actrița în rol secundar pentru doar câteva minute în Shakespeare in Love (1998).

Cate Blanchett reeditează performanța lui Peter O’Toole și bifează două nominalizări la rol principal, prezentându-ne-o pe Elisabeta I în diverse etape ale vieții sale: în Elizabeth (1998) este încă tânără, naivă și se zbate să supraviețuiască într-o lume de bărbați care complotează și o exploatează; în Elizabeth: The Golden Age (2007) nu mai are rivali în interior, este stăpâna fermă a Angliei, pe care o conduce spre victoria împotriva Spaniei, dar rămâne femeie, iar setea de afecțiune vine în contradicție cu îndatoririle regale.

Deși, tehnic, în perioada respectivă, Scoția era independentă de Anglia, merită menționată nominalizarea pentru rol principal a Vanessei Redgrave în Mary, Queen of Scots (1972), ambițioasă, dar și vulnerabilă ca Maria Stuart și având o rivalitate explozivă cu Elisabeta I a Glendei Jackson, o altă mare actriță căreia Regina Fecioară i-a prilejuit etalarea talentului.

Ajungem la perioada reginei Anna, nefericita care pierdut o sumedenie de sarcini în încercarea de a-și face datoria față de patrie, mic amănunt istoric pe care Olivia Colman îl strecoară discret în compunerea rolului din The Favourite (2018), care i-a adus Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Chestiuni maladive ale regalității proiectează și The Madness of King George (1994), unde Nigel Hawthorne, nominalizat la rol principal, e dezlănțuit ca George al III-lea, care, așa cum o arată și titlul filmului, o ia razna.

O veritabilă regină a ecranului, lui Judi Dench îi ies extraordinar reginele din istorie. În Mrs. Brown (1997), pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol principal, e regina Victoria, îndoliată după moarte multiubitului Albert, consolată de un servitor devotat și înfierată de opinia publică.

Ajungem în secolul XX, iar monarhia britanică, deși tot mai decorativă, rămâne la fel de oscarizabilă.

Detașat câștigător al Oscarului pentru rol principal în acel an, Colin Firth este de neuitat ca George al VI-lea, regele bâlbâit, dar inimos, care luptă împotriva defectului de vorbire în The King’s Speech (2010). Alături îi sunt logopedul nonconformist (Geoffrey Rush) și soția bățoasă și devotată, Elisabeta Regina-Mamă (Helena Bonham Carter, la rându-i nominalizată la categoria actriță în rol secundar).

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este, neîndoios, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei recente. Simțul datoriei, uneori vecin cu încăpățânarea, este baza pe care Helen Mirren își construiește minunatul rol din The Queen (2006), care i-a adus Oscarul pentru rol principal laolaltă cu toate premiile posibile și imposibile ale acelui sezon.

Maiestuoasă, dar cam rigidă, Elisabeta a II-a a avut de înfruntat spiritul rebel și nevrotic al prințesei Diana, căreia Kristen Stewart (sau creatura aia pusă acolo de reptilieni) îi construiește o personalitate contrastantă, dar irezistibilă în Spencer (2021), rol pentru care a fost nominalizată la Oscar, fapt pe care nu l-aș fi crezut posibil în veci când o vedeam în Twilight.

Ca încheiere, sunt tentat să spun că filonul de Oscar al monarhiei britanice pare a se fi epuizat.

Dar istoria e oață, cine știe ce ne mai rezervă.