Vă rog să-mi explicați ceva.

Cum se face că din una dintre țările cu cele mai mari probleme cu natalitatea, unde părinții nu mai știu ce să facă să-și împingă odraslele într-o relație, vin cele mai frumoase povești de dragoste ale ultimelor decenii?

My Sassy Girl, Decision to Leave, iar acum Past Lives.

Asta ca să mă limitez doar la Coreea de Sud, și să nu mă aventurez spre alte meleaguri asiatice, la fel de productive la rându-le.

Pelicula de față, scrisă și regizată de Celine Song cu acea dedicare pe care numai o operă proprie o poate suscita (vezi The Father al lui Florian Zeller), este o elegie a imposibilității care face dragostea înălțătoare.

Fata și băiatul sunt colegi de clasă.

Sunt rivali la învățătură, dar se plac reciproc mult de tot.

Din păcate, familia ei emigrează și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

Peste mai bine de o decadă se regăsesc online, iar flacăra iubirii se reaprinde, mediată de tehnologie.

Din păcate, ambițiile profesionale ale fiecăruia sunt divergente și legătura lor se rupe.

Sau poate că nu.

După încă o decadă, el, matur și coreean până în măduva oaselor, călătorește la New York pentru a o vedea pe ea, matură, măritată și americanizată puternic.

Ce se va întâmpla între cei doi?

Vă las să descoperiți singuri și mă concentrez doar să vă dau motive să o faceți.

Primo, mai rar se poate întâlni un film în care verbalul și non-verbalul (gestica și proxemica) să se afle într-un asemenea sublim echilibru.

Da, vorbele sunt importante, dar ce greutate dobândesc când privirea alunecă într-o parte, când un umăr se întoarce ușor, când pașii încetinesc!

Toate acestea se dezvăluie cu o claritate care nu e întrecută decât de subtilitatea cu care triumviratul de interpreți (Great Lee – Nora, Teo Yoo – Hae Sung și John Magaro – Arthur) le redă.

Secundo, pentru Celine Song acesta este primul film de lungmetraj. Nu mai are la activ decât niște episoade de serial.

Cu toate acestea, cineasta coreeano-canadiană manifestă un control al celei de-a șaptea arte precum un realizator de top cu câteva decenii de activitate în branșă

Skype-ul, programul ăsta de comunicare care mi-a mâncat zilele cu defecțiunile lui când ai mai mare nevoie de el, devine aproape glorios prin modul cum facilitează idila ipostazelor studențești ale protagoniștilor.

Peisaje urbane din metropola new-yorkeză, familiare grație agitatelor producții hollywoodiene, devin sub atingerea lui Celine Song de-a dreptul poetice, cu nimic mai prejos decât cele din Veneția sau Paris.

Iar dacă ar fi aleg una dintre multele secvențe memorabile din Past Lives, aceea este cea a coloanei de așteptare la îmbarcarea spre Liberty Island. În ea e, comprimată, magia irepetabilă a cinematografiei.

Terțo, deși destinele pe care le urmărește sunt profund individuale, filmul ne lasă să întrezărim o amplă frescă a distanței dintre oameni.

Nu doar cea fizică, materială, ci și culturală.

Inocenți în egală măsură, cei doi copii evoluează în societăți diferite și se îmbibă de valorile și mentalitățile respective, chiar dacă personalitățile și sentimentele le rămân aceleași.

Fiecare pas făcut într-o altă direcție dublează depărtarea dintre doi oameni.

Nici eu nu sunt străin de efectele acestui proces inexorabil.

Dacă vă știți cu răbdare, mergeți la Past Lives.

Dacă vă știți fără răbdare, mergeți la Past Lives.

Veți descoperi că o capodoperă te ajută să te oprești în loc, ca să asculți, să vezi și să simți.