Sa privim pictura! (XXXIX)

Mama artistului

Mama artistului

Pentru ca este 8 martie, adica Ziua Femeii, si pentru ca eu consider ca ipostaza cea mai reprezentativa a femeii este cea de mama, mi-a venit ideea sa fac o mini-incursiune in modul in care mari artisti le-au infatisat pe cele care i-au adus pe lume.

Prima dintre picturi ii apartine lui Rembrandt, iar cea de-a doua lui James McNeill Whistler.

Ambii pictori si-au redat mamele la varste inaintate pe care nu s-au sfiit sa le arate. Si intr-un caz, si in celalalt, femeile aduc a niste hoaste batrane, asa cum a denumit-o Mr. Bean pe mama lui Whistler, in dezastruos de comicul sau discurs. Dar, asa cum si actorul englez remarca, oricine poate simti dragoste filiala cu care cei doi artisti s-au aplecat asupra celor carora le datorau viata. E o impresie care merge dincolo de simturi, dar pe care o poate experimenta oricine isi mai aduce aminte din cand in cand de mama sa.

La multi ani femeilor de pretutindeni!

Sa privim pictura! (XXXVIII)

Macelarie (Bou jupuit)

Unii pictori mari si-au plamadit opera oarecum detasati de propria viata. Dar incep sa cred ca aceia care sunt considerati maestri si-au dobandit acest supranume punandu-si farame de suflet pe panza.

Astfel cred despre Van Gogh si tot asa am ajuns sa cred despre Rembrandt. Pictura de mai sus e din ultima parte a vietii lui, cand, dupa scandalul provocat de Rondul de noapte, olandezul s-a zbatut in saracie si deznadejde, dar a continuat sa faca ceea ce stia si ii placea: sa picteze. S-a pictat pe sine atunci cand notabilitatile nu i-au mai comandat portrete, a bantuit prin macelarii si alte medii dubioase, atunci cand cele ale potentatilor i-au fost refuzate.

Ce impresioneaza si provoaca un fior in Macelarie (Bou jupuit) este lumina nepamanteana pe care care o degaja carcasa partial descarnata a animalului transat, in contrast cu restul mohorat al tabloului. Nu e insa lumina datatoare de viata si speranta, ci una livida, cadaverica, ce induce sentimentul atotputerniciei si inevitabilitatii mortii. Ce altceva ar fi putut sa simta un om care a avut si a pierdut aproape totul?

Mai putin acel ceva pe care astazi il numim pur si simplu Rembrandt.