Șase fete dezghețate și Peer Gynt

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Dacă am ajuns cu cele șase fete dezghețate la teatru, atunci era neîndoios că voi ajunge cu ele și la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cu un pic de noroc și de sincronizare, această incursiune pe tărâmul muzicii s-a produs prin intermediul compoziției Peer Gynt a lui Edvard Grieg, bazată pe piesa cu același titlu de Henrik Ibsen.

Încă dinainte de ajunge la spectacolul cu pricina, le-am avertizat că există șanse mari ca unele dintre ele să nu rezoneze cu astfel de muzică, ba chiar să se plictisească, așa că le-am îndemnat să considere totul un exercițiu de răbdare sau un experiment.

Astfel de reacții negative au fost reduse, așa cum veți putea citi mai jos.

Înainte de ajunge la părerile lor, o să sintetizez eu însumi impresia produsă de ceea ce s-a desfășurat în ochii, urechile și mintea mea.

Nu cred că se poate găsi vreo pledoarie mai convingătoare că muzica este o neîntrecută însoțitoare a unei povești. Este precum Sam pentru Frodo, neabătut și statornic sprijin, chiar și în cele mai delicate momente.

Tot ceea ce declama Demeter Andras își găsea o minunată expresie în muzica interpretată de orchestră, astfel că până și unor fetițe de vârsta lor nu le-au scăpat semnificațiile emoționale ale episoadelor din spectacol, chiar dacă anumite subtilități interpretative sau arhaisme din limbaj le-au fost greu accesibile.

Referitor la prestația actorului, mă declar profund impresionat de dicția și expresivitatea sa, pe care le-aș vrea regăsite și pe scenele craiovene pe unde se practică arta dramaturgică.

Și, fiindcă orice concert simfonic are întotdeauna un protagonist în persoana dirijorului, amicul Daniel le-a recomandat fetelor să îl urmărească atent pe Sliven Simeonov, pentru a-i vedea reacțiile.

Așa cum mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, au fost fascinate de efortul pe care l-a depus, întrebându-mă cu acel scepticism sănătos pe li-l încurajez:

– Auzi, el chiar făcea ceva sau se prefăcea?

Am încercat să le explic, cu limitele-mi de profan, cum anumite părți ale orchestrei ridicau sau reduceau intensitatea sonoră la gesturile sale.

– Ahaaaa!

Dar destul despre mine, hai să vedem cum au receptat fetele cele istețe Peer Gyunt de Edvard Grieg.

Ca și la Năpasta, după încheierea spectacolului, le-am dat să completeze o fișă cu anumite întrebări, pe care le-am centralizat mai jos.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la spectacol și de ce?

Totul, pentru că a fost frumos.

Mi-a plăcut cel mai mult doamna de la final, pentru că e foarte talentată.

Mi-a plăcut atunci când a cântat frumos doamna la final, pentru că avea un ritm care era uneori tare, uneori încet.

Mie mi-a plăcut contrabasul, pentru că se auzea frumos la cântecele triste.

Mi-a plăcut cel mai mult când a intrat doamna.

Mi-a plăcut muzica (de pe fundal), pentru că era faină.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la spectacol și de ce?

Nimic, mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut cel mai puțin când nu cântau tare, pentru că era plictisitor.

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut totul.

La început nu mi-a plăcut, apoi a devenit din ce în ce mai interesant.

Nu mi-a plăcut domnul acela, adică vocea.

Ce instrumente ai remarcat?

Violoncel, contrabas, trianglu, vioară, tobă, vocal.

Trianglul.

Vioară, tobă, talgere, contrabas.

Contrabasul mi-a atins inima.

Vioara.

Trianglul, vioara, contrabasul și microfonul (dacă se pune).

Scrie o poveste de o frază sau două care să aibă drept coloană sonoră spectacolul acesta.

Mama sa a murit. Apoi s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată o femeie care și-a pierdut iubitul.

Era un băiat și i-a murit sora, n-avea slujbă și a rămas singur, fără nimeni.

A fost odată un băiat care era fericit cu mama lui, dar timpul a trecut și ea s-a stins. El a fost trist, dar după aceea s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată un prinț care încerca să își găsească prințesa perfectă. Și îi era greu să își găsească prințesa, pentru că el nu avea mulți bani, era un văcar.

A fost odată un văcar care a devenit prinț și a întâlnit o prințesă, au fost împreună și apoi s-au despărțit.

Se pot extrage și niște concluzii din aceste răspunsuri.

Soprana Renata Vari are de ce să fie mulțumită, intrarea în scenă și prestația sa nu au trecut neobservate, dimpotrivă.

Faptul că trianglul, acest instrument atât de umil în sine, a fost remarcat de cele mai multe dintre ele este ca o fabulă despre contribuția fiecăruia dintre noi, indiferent de cât de importanți suntem sau credem că suntem.

Și nu e o întâmplare că trianglul a fost vedetă în așa mare măsură, pentru că are contribuție esențială în bucata muzicală dedicată banilor. Clinchetul său reda impecabil acea rostogolire a gologanilor care a sucit minți de milenii încoace. Pe mine, unul, m-a trimis cu gândul și la Ka-Ching! a Shaniei Twain.

Însă, ce mai important aspect pe care l-am desprins din mărturiile fetelor celor istețe, cel care mă impresionează și mă încântă, este modul cum au putut să aprecieze un spectacol, care, în esență, este foarte trist.

Grecii antici numeau asta catharsis.

Eu o numesc simțire.

Cu o excepție, imaginile au fost surprinse de colegul Daniel Botea, care ne-a fost și vecin de audiere.

Omagiu eroului cunoscut

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cei 250 de ani scurși de nașterea lui Ludwig van Beethoven au curățat figura omului de anumite detalii și ne-au lăsat cu un mit, întruchipat de lupta sa contra surzeniei sau acel portret glorios.

Însă, prin eforturile celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, care îi dedică în această stagiune o serie de concerte, Beethoven renaște și se recompune în mintea mea în moduri surprinzătoare și generoase.

Cel mai recent dintre aceste spectacole a debutat cu Simfonia nr. 1 în Do major, op. 21, o compoziție de o exuberanță foarte ne-beethoviană pentru mine. Nu că l-aș considera vreun apologet al genunilor sufletești, însă gravitatea pe care i-o cunoșteam din alte lucrări a contrastat frapant cu o arie aproape italiană prin vivacitatea ei. Să fi fost aici și influența dirijorului Roberto Parmeggiani?

Buna dispoziție astfel dobândită m-a pregătit în a absorbi pe deplin înălțarea pricinuită de cealaltă componentă a programului – Missa în Do major pentru soliști, cor și orchestră, op. 86, la care a conlucrat tot cel angrenaj grandios care este Orchestra Simfonică și Corala Academică (maestru de cor – Pavel Șopov) a Filarmonicii „Oltenia” din Craiova.

Ajuns aici, vă voi mărturisi că până în seara în care am audiat acest concert, gândurile îmi fuseseră asaltate de tristețea și revolta față de știrile despre Li Wenliang, medicul chinez din Wuhan, care și-a avertizat încă de anul trecut confrații în privința iminenței răspândirii virusului, fiind ignorat de aceștia ca o Cassandră, ba chiar mustrat și investigat de autorități.

Povestea ar fi una înălțătoare, dacă nu ar fi survenit și moartea acestui erou cunoscut din cauza aceluiași virus.

În acest context mental, Missa lui Beethoven mi-a apărut ca o vastă procesiune umano-muzicală, condusă de Renata Vari (soprană), Gabriella Varvari (mezzosoprană), Doru Iftene (tenor) și Sorin Drăniceanu (bas), îndreptându-se către monumentul închinat lui Li Wenliang, dar și altor eroi cunoscuți, dar prea puțin cinstiți de posteritate.

Sunt convins că Beethoven însuși n-ar avea nimic împotriva acestei vagi deturnări a creației sale, mai ales că ultimul cuvânt pe care l-am auzit a fost…

Pace.

Credit foto: Cătălin Obreja

Senzatii impartasite

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Sa mergi la un concert impreuna cu un prieten pe care nu l-ai mai vazut de multisor este o victorie a umanitatii impotriva tendintelor centrifuge moderne.

Daca mai este si un spectacol de frumusetea variata a celui care s-a desfasurat pe 22 februarie 2019 la Filarmonica „Oltenia” din Craiova, bucuria impartasirii este inzecita.

Concertul condus de dirijorul Alexandru Iosub a semanat cu o vizita la un spa metafizic. A debutat lejer si agreabil, cu o suita de Cantece populare rusesti de Anatoly Lyadov, care ne-au pregatit mental (fara s-o stim la acel moment) pentru explozia care a urmat.

Pianul plasat la loc de cinstea in mijlocul orchestrei a fost luat in primire de alura poetica a tanarului Botond Szocs, care avea de interpretat Rapsodia pe o tema de Paganini pentru pian si orchestra, op. 43 de Serghei Rahmaninov.

Si a inceput sa cante.

Si sa uluiasca.

Si sa uluiasca si mai abitir.

Voi face o analogie cu tehnologia; unele televizoare au imagine HD, altele au impins calitatea vizuala atat de departe, incat s-a inventat sintagma, un pic hilara, Ultra-HD. In persoana lui Botond Szocs, in manifestarile si trairea sa intensa la atingerea clapelor n-am vazut ilustrarea conceputului de „stare de flux” (asa cum il defineste Mihaly Csikszentmihalyi), ci a unei veritabile „stari de ultra-flux”.

Norocul sau bunavointa celor de la Filarmonica (le multumesc asa cum Steve Martin ii multumea lui Steven Spielberg la finalul unei ceremonii de decernare a Oscarurilor) mi-a asigurat o pozitie in sala din care am avut ocazia sa privesc direct si suficient de indeaproape catre pianist.

Am ochi ageri, fapt confirmat de consultatii oftalmologice recente, insa au fost momente cand pur si simplu nu ii mai vedeam mainile. Sa traiesti senzatia ca simturile sunt neputincioase in fata manifestarii talentului este infricosator de inaltator.

Dupa formidabila prestatie a lui Botond Szocs, pe care noi, cei din public, nu l-am lasat sa scape fara vreo doua bisuri, excesul de extaz avea nevoie de stabilizare.

Aceasta a avut loc in cursul lucrarii lui Gabriel Faure, Requiem in Re minor pentru solisti, cor, orchestra si orga, op. 48, care, in ciuda numelui mai degraba funebru, a avut un efect de balsam, in care ingrediente de baza au fost vocile sopranei Renata Vari si baritonului Ioan Emanuel Cherata, dar si ale impresionantului cor al Filarmonicii din Craiova, al carui indrumator pentru acest concert a fost Pavel Sopov.

Dupa terminarea concertului, am pasit afara intr-un viscol necrutator. Insa intemperia nu a avut decat efectul de a-mi ciupi putin obraji, nicidecum de a-mi perturba starea de spirit.

Muzica e parte din sistemul nostru imunitar.

P. S. Va spuneam la inceput ca am trait toate acestea impreuna cu un prieten, caruia ii dau cuvantul, pentru a va prezenta inca o perspectiva asupra acestui spectacol (tot ce veti citi ii apartine, eu nu i-am impus decat un pic de concizie):

Un concert de muzica simfonica este sinonim cu nazuinta omului de a crea ordine, arta din haos, printr-o viziune a frumosului. Fiecare instrument isi cedeaza identitatea proprie pentru a realiza ceva maret dincolo de propria lui individualitate. Dupa ce audienta se obisnuieste cu armonia sonora, trecem la un recital la pian al unui tanar pianist (Botond Szocs) ale carui miscări aproape ca se contopesc cu sunetul intr-un spectacol care trebuie să fie vazut pentru a fi inteles.

Corul completeaza evolutia din haos spre individ si o maturitate care le aduce laolalta pe toate. Astfel, orchestra, solistul si corul, sub bagheta dirijorului ofera un spectacol care se simte in timp ce se aude si se vede, iar in momentul in care esti acolo, intelegi cum umar la umar, vibratie cu vibratie, cu totii putem atinge armonia!

Da, muzica este impartasanie.

Resuscitarea unui Lord

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Ca ma apuca transcendenta cand sunt la concertele de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova nu mai este o noutate, insa directiile in care aceasta vireaza sunt de-a pururea surprinzatoare.

De pilda, stand eu si lasandu-ma coplesit de Requiemul pentru solisti, cor si orchestra al lui Giuseppe Verdi, dirijat cu verva de olandezul Theo Walters, m-am pomenit intorcandu-ma spre un monument al audio-vizualului si al culturii – seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark.

Nu-mi place eticheta de „documentar” care i se aplica acestei realizari monumentale; discursurile care insotesc exceptionalele imagini si locuri prin care ne poarta istoricul de arta englez compun o aventura nemaivazuta in modul cum a evoluat lumea europeana de-a lungul secolelor care au urmat caderii Imperiului Roman. Iar peste toate se suprapune o muzica de o calitate exceptionala, asemanatoare celei la care eram expus in sala filarmonicii.

In timp ce orchestra, corul si solistii Requiemului (Renata Vari – soprana, Asineta Raducan – mezzosoprana, Pataki Adorjan – tenor, Ion Dimieru – bas) imi asigurau fundalul sonor, m-am vazut din nou calatorind prin sublima asprime a insulei Michael Skellig, incercand sa deslusesc traseul catre revelatie in labirintul de pe podeaua Catedralei din Chartres, ramanand mut de uimire in fata Sarutului lui Iuda din Capela Scrovegni de Giotto sau lasandu-ma apasat de grandoarea Capelei Sixtine.

Insa seria Civilisation a lui Sir Kenneth Clark nu mi-a trezit doar asocieri senzoriale. Insusi prezentatorul, la finalul unui episod, sintetiza miracolul muzicii precum cea pe care o audiam chiar atunci:

Habar n-avem ce spun acesti interpreti in timp ce canta si, totusi, stam cu orele sa ii ascultam.

Muzica este translatorul universal.