Omenie mai presus de religie

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Wicked Game

Al Doilea Război Mondial este ultimul mare conflict al omenirii în care ăia buni și ăia răi sunt destul de clari.

Naziștii erau agresorii, Aliații erau eliberatorii (că URSS era aici strică apele, dar, cel puțin pentru vestici, nu e o problemă).

Nu putem nega această dihotomie, însă Joc de spioni a lui Paddy Ashdown vine să introducă niște nuanțe în peisajul acestei conflagrații.

Lucrarea este o relatare extrem de documentată (incredibil cât material a avut de ordonat autorul!) a acțiunilor Rezistenței Franceze din orașul Bordeaux și împrejurimile sale, precum și reacțiile Gestapoului și eforturile lor de a preîntâmpina toate manevrele subversive ale populației ocupate.

Lucrurile sunt și mai mult complicate de faptul că serviciile secrete britanice au propriile lor formațiuni pe teren, iar relațiile cu localnicii nu sunt tot timpul line, asta ca să nu mai zic că De Gaulle însuși le-a ignorat contribuțiile după război.

De cealaltă parte, personajul principal al germanilor e un adept al metodelor blânde de persuasiune și multe pagini ale cărți descriu cum îi atrage pe francezi de partea lui cu o cină sau o vorbă bună. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Și mai derutante sunt conflictele din rândul Rezistenței înseși, uneori soldate cu execuții sumare ale celor bănuiți de joc dublu.

E război și sunt multe vieți în joc, însă amplele cercetări ale lui Paddy Ashdown relevă faptul că multe dintre aceste victime n-au fost chiar atât de vinovate, iar cei care au comis crimele n-au ezitat să profite material de pe urma lor. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Joc de spioni nu e ușor de citit. E stufoasă, abundă în nume și evenimente, iar acestea din urmă sunt, în mare parte, tragice.

Dar e o carte plină de învățăminte de ordin general.

Războiul nu mai e atât de departe, spațial și temporal, de noi.

Așa că nu strică să știm la ce să ne așteptăm din partea dușmanilor.

Sau chiar a prietenilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un strop de cunoaștere în oceanul scris despre cea mai amplă conflagrație din istoria umanității.