În pat cu dușmanul

By Iulian in Filme 0 Comment

Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.

Cu nașu’ la neurolog

By Iulian in Filme 0 Comment

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

Testamentul granzilor

By Iulian in Filme 0 Comment

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, permiteți-mi încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și aici am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Serialul Oscarurilor – Episodul 8

By Iulian in Filme 4 Comments

Silver Linings1Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Silver Linings2

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Morfologia basmului

By Iulian in Filme 2 Comments

Un faimos teoretician, Vladimir Propp, a emis ipoteza ca basmele seamana intre ele, cu o structura tipica:

1. O situatie initiala de echilibru, care este periclitata de un element al raului;

2. Se realizeaza o actine reparatorie printr-o aventura eroica;

3.  Armonia se restabileste si eroul este rasplatit.

Daca il judecam dupa criteriile acestea, Stardust e un basm in toata regula si inca unul foarte misto.

Are de toate: suspans, actiune, chimie placuta intre cei doi tineri protagonisti, bildungs roman, ca tot suntem in perioada tezelor nationale, umor negru, un dram de horror si interpretari bunicele, cu mentiuni pentru Michelle Pfeiffer, care, la anii ei, arata mai bine decat orice starleta de la Hollywood si din alte parti, si, Peter O’Toole, care apare vreo cateva minute, dar suficient sa il tii minte tot filmul. Rolul lui de Niro e un fel de ciorba Nasul la psihiatru reincalzita la cuptorul cu microunde.

Dincolo de toate insa, ce imi doresc cel mai mult sa spun despre Stardust este ca a facut sa vibreze ceva in mine mai dihai decat a facut-o toata seria Lord of the Rings.

Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus recenzia-asa!