Acum puțin timp a plecat dintre noi Donald Sutherland, un actor pitoresc și înzestrat, cu o carieră formidabilă, dar care, în mod regretabil, a fost ocolit de atenția Academiei, cu excepția unei statuete onorifice, o cale elegantă doar în aparență de a repara o lungă listă de omisiuni inexplicabile.

Iată trei roluri remarcabile ale sale, pentru are ar fi meritat macar o nominalizare la Oscar:

M*A*S*H – știu, când spunem acest titlul, ne gândim la varianta sa de televiziune, cu galeria sa de personaje aiurite și adorabile (Radar, Klinger, vi-i aduceți aminte, nu?).

Însă, înainte de îndrăgitul serial, a existat acest film al lui Robert Altman, care e construit în jurul aceleiași idei – câțiva membri ai unui spital de campanie din timpul Războiului Coreei folosesc trăznăile și revolta anarhisto-bufă pentru a supraviețui ororilor care îi asaltează din toate părțile.

Spre deosebire de versiunea pentru micul ecran, pelicula de lungmetraj e mai acidă și mai necruțătoare cu natura umană.

Ca Hawkeye, Donald Sutherland nu își îmbibă personajul cu energia nevrotică a lui Alan Alda, ci îi conferă un aer malițios, în deplin acord cu figura sa care pare glacială.

Pare.

***

Klute – filmul regizat de Alan J. Pakula stă sub semnul unui paradox: deși titlul este al personajului principal eponim, adevarata protagonista este prostituata jucată de Jane Fonda, care intră în vizorul unui asasin în serie și își dezvăluie foarte complexa lume interioară în niște ședințe de terapie, veritabile bijuterii ale artei monologului.

Toate aceste stări, pentru a căror strălucită redare actrița a câștigat Oscarul, sunt potențate de interacțiunile cu detectivul interpretat de Donald Sutherland.

Placid, dar integru, deloc spectaculos, dar captivant prin modul cum gestionează provocările psihologice ale prostituatei pentru care bărbații erau doar inamici sau unelte, actorul e catalizatorul transformării ei.

Uneori, un rol mare n-are nimic flamboaiant, ci este pur și simplu perfect adecvat poveștii și înțelesurilor ei.

***

Ordinary People – cea mai strigătoare la cer nedreptate care i s-a făcut lui Donald Sutherland rămâne faptul că, față de colegii de distribuție, nu a primit el însuși o nominalizare pentru acest rol tulburător și subtil.

O familie formată din tată, mamă și fiu mai mic jelesc moartea fiului/fratelui celui mare, fiecare în felul său.

Tatăl e reținut și serviabil până la moliciune, mama se refugiază în cutume, iar fiul e într-o depresie cruntă.

Robert Redford reușește să construiască o sugestivă frescă a lipsei de comunicare generate de o traumă majoră și, ignorând flagranta fraudă a nominalizării lui Timothy Hutton, ulterior și câștigător, la rol secundar, când el e protagonistul toată ziua (am scris mai pe larg despre asta aici), pelicula sa rămâne una relevantă, în ciuda oprobriului posterității, care ar fi preferat The Raging Bull al lui Scorsese.

Donald Sutherland are un aport semnificativ la încărcătura emoțională a filmului, iar scena în care dă glas durerii și îi reproșează soției că o preocupau pantofii în ziua înmormântării copilului lor e sfâșietoare, deși actorul, în ton cu stilul său, nu e emfatic, așa cum ar fi fost un Al Pacino.

Suferința are multe glasuri.