Crimuțe în troiene

By Iulian in Carti 0 Comment

E o formă de sadism din partea mea ca, pe căldurile astea, să vorbesc despre un roman de suspans care se desfășoară într-un cadru friguros și înzăpezit.

Dar n-am ce-i face, tocmai modul cum Orb în zăpadă mi-a ținut captivă atenția m-a făcut să uit de caniculă.

Am nadușit și nici n-am simțit, urmărind povestea unui proaspăt absolvent al academiei polițienești islandeze, detașat în nord, într-un oraș care odinioară era prosper, dar care acum stagnează, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde nu se întâmplă niciodată nimic.

Aceste două din urmă afirmații sunt contrazise de o crimă întreagă și de una pe jumătate, iar ancheta tânărului om al legii relevă că mulți membri ai comunității poartă cu ei secrete și traume bine ferecate.

Ragnar Jonasson acordă mult spațiu lumilor interioare ale personajelor, nefăcând diferența între investigatori și suspecți, dar asta nu îngreunează lectura, ci o îmbogățește, iar dezvăluirile își păstrează coerența.

Ba chiar e loc pentru câteva surprize, chiar și pentru cititorul cu experiență sherlockholmesiană.

Ajuns aici, nu pot să nu remarc că Ragnar Jonasson se înscrie în curentul modern al cărților de gen, în care detectivul nu mai este o figură demiurgică, deplasându-se pe o tablă de șah cu piese care au mutări absconse, ci este în sine un catalizator al acțiunii.

Tânărul polițist are inițiativă, dar face și greșeli, e sfâșiat între o relație care destramă din cauza distanței și una care se înfiripă din cauza proximității, iar orice acțiune a sa duce la o reacțiune din partea celor implicați în mister.

Dar, cu tot dinamismul faptic și psihologic al romanului, schema propusă de Agatha Christie – loc, suspecți, viraje epistemologice – rămâne în picioare.

Și nu doar schema, ci și beneficiile asupra neuronilor noștri, care primesc o doză mixtă de stimulare și desfătare.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis calea către universul de suspans al Islandei.

Investigație pe Brokeback Mountain

By Iulian in Carti 0 Comment

Când citeam prima carte din seria Millenium al lui Stieg Larsson nu știam că, pe lângă lectura oarecum antrenantă, aveam în față un model narativ și stilistic de roman de suspans care va prinde rădăcini adânci în literatura occidentală de gen.

Criminali în serie.

Apucături sexuale deviante.

Utilizarea tehnologiei în desfășurarea acțiunii.

Corupție pătrunsă în toate straturile societății.

Traume ale trecutului.

Asasini plătiți.

Ce am găsit în poveștile cu Lisbeth Salander am găsit și în aceea cu comisarului Andreas Auer, plăsmuit de Marc Voltenauer.

Cine a ucis-o pe Heidi? este al doilea roman care îl are în prim-plan pe acest investigator, care se distinge prin faptul că e homosexual asumat.

Iar asta nu e o caracteristică minoră, așa cum e aruncată în treacăt în cel de-al doilea film din seria Knives Out, ci una definitorie.

În construirea personajului, autorul francez face uz de tandrețea protagonistului față de partenerul său, care, jurnalist fiind, îl ajută în deslușirea ițelor unei povești complicate, în care intră toate componentele enumerate mai sus.

Mi-a afectat această orientare sexuală a detectivului lectura în vreun fel?

Prea puțin.

Chiar dacă e construit după o rețetă standard, romanul e organizat în capitole mici, datate cu grijă, care conferă narațiunii un spirit alert care te prinde.

În plus, cadrul în care se desfășoară acțiunea este unul inedit – Elveția bucolică, a pajiștilor verzi și a orășelelor idilice, dar și cea a afacerilor-paravan veroase, care au în prim-plan mafioți ruși și dezvoltări imobiliare dubioase.

Se pare că pulsiunile de agresivitate și de lăcomie sunt distribuite uniform pe suprafața globului.

La unii sunt, însă, mascate mai bine, iar poliția din partea locului nu e atât de indolentă ca în România.

Așa că merită să exersăm singuri utilizarea micilor celule cenușii.

Cine a ucis-o pe Heidi? e numai bună pentru asta în sezonul estival.

O pauza activa

By Iulian in Carti 1 Comment

street-duty-knock-downAm sustinut in repetate randuri ca este indicat a citi un roman politist sau de suspans ca o metoda de a lua o pauza intre lecturi mai solicitante.

In acest spirit le-am cerut prietenilor de la libraria online Libris romanul Street Duty. Case One: Knock Down de Chris Ould, care, inca din descriere, m-a atras prin simplul fapt ca isi propune exact ce astept de la o carte de acest gen.

Stiti scena tipica dintr-un film in care bate cineva la usa (totul se petrece din profil), aceasta se deschide, iese o mana care il inhata si il trage pe respectivul inauntru? Cam asa m-a prins pe mine aceasta carte. Nu trecusera nici 20 de pagini si deja beneficia de tot angajamentul meu afectiv si intelectual.

O adolescenta este lovita de o masina. Nimic nou, dar de ce este taiata la o mana si desculta? Acestea sunt detaliile iesite din comun pe care Holly Blades, o ucenica intr-ale politiei, le sesizeaza si le urmareste. Nu de una singura, pentru ca actiunea nu e ca in Harry Potter, in care kinder-i actioneaza de capul lor, ci la directivele politistilor maturi, care invata sa ii ia in seama si pe acesti pustani care le-au fost bagati pe gat printr-un program guvernamental.

Cazul evolueaza din surpriza in surpriza, conturand situatii contemporane din Anglia (si de pretutindeni, presupun), cu tineri expusi abuzurilor sau care se inhaita pentru a pune la cale rele si cu politisti care isi fac treaba cu abnegatie sau plictiseala sau supusi constrangerilor bugetare. Toate acestea curg realist, nu real, pentru ca nu am mai vorbi de literatura intr-un atare caz, si se solutioneaza tot in acest spirit, fara a face vreo concesie in directia happy-end-ului, dar si fara a proiecta vreo viziune sumbra asupra existentei. Viata e plina de capcane si de pradatori, dar cu inteligenta si cu ajutorul oamenilor de bine (care mai exista in numar imbucurator de mare) le poti ocoli.

Interesul constant si ridicat cu care am citit Street Duty a fost intretinut si de o alegere editoriala interesanta. Capitolele sunt scurte (dupa Sanctus si alte cateva romane similare, incep sa cred ca aceasta tehnica cvasi-filmica este indispensabila pentru generarea suspansului) si au fonturi diferite. Cele care infatiseaza ancheta, cu toate planurile, procedurile si actorii ei, au un font mai patratos si mai oficial, iar cele in care apar personajele din afara autoritatilor sunt redate cu unul mai apropiat de cel folosit de regula in lucrari de fictiune (nu sunt expert, dar cred ca e ceva neam cu Times New Roman). Aceasta permanenta alternare a sporit si mai mult intensitatea dramei care se desfasura sub ochii si in mintea mea; cei implicati nu mai stateau imobili ca pe o tabla de sah, ci pareau ca se afla in miscare, ca reactioneaza la actiunile altora, cateodata surprinzator, dar niciodata in afara logicii narative.

Dupa o asa pauza intensa si placuta, nu pot decat sa exclam: Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese!

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o carte care a indeplinit functia primordiala a acestui obiect: m-a tinut captiv in interiorul ei.

Cum e sa n-ai nimic de reprosat

By Iulian in Carti 3 Comments

As vrea din tot sufletul sa ii pot reprosa ceva lui Julian Sanchez.

As vrea sa-i pot reprosa ca romanul sau Anticarul merge pe un drum asa de batatorit, ca pare asfaltat, cu manuscrise misterioase, practici oculte, artefacte supranaturale si detectivi culturali neverosimili.

As vrea sa-i pot reprosa ca face o reclama turistica aproape desantata Barcelonei, purtandu-ne prin nu stiu cate stradute si cartiere ale ei, doar ca sa te faca sa cauti pe Internet poze cu respectivele locuri, sa compari imaginea pe care ti-ai format-o in minte cu cea reala.

As vrea sa-i pot reprosa ca si-a construit personajele intr-un mod ingrozitor de schematic, de parca ar fi avut fantezii in privinta actorilor dintr-o posibila ecranizare, exact cum a procedat si confratele Arturo Perez-Reverte.

As vrea sa-i pot reprosa ca un triunghi amoros este un tertip cam ieftin sa umple pauzele in actiunea detectivistica.

As vrea sa-i pot reprosa ceva tizului meu Julian Sanchez, dar nu pot.

Acea parte din mine responsabila cu simtul dreptatii nu-mi da voie si ma obliga sa recunosc ca am citit Anticarul cu nesat, cu pofta aceea cu care bei apa de la robinet cand e cald afara si nu te mai preocupa procentul de clor, vrei doar sa te simti racorit. Nu a contat ca am intuit unele lucruri sau ca altele imi pareau foarte familiare, nu ma interesa decat sa merg mai departe cu actiunea, sa vad ce se mai intampla. Da, romanul m-a dus de nas de parca as fi fost la inceputurile carierei mele de cititor, dar placerea pura pe care am simtit-o parcurgandu-i paginile e nepretuita.

Anticarul nu e si nu va fi vreo personalitate in randul cartilor; e doar muncitorul anonim care contribuie nevazut, dar decisiv, la ceva grandios: dragostea pentru lectura.

P.S. Ca sa mai adaug o hiperbola la toate procedeele stilistice utilizate mai sus, ma gandeam sa spun si ca Anticarul e atat de misto, ca pana si fotbalistii de la Real Madrid ar putea sa il citeasca. Dar cred ca as fi mers prea departe :).

Filmul asta mi-a facut pofta sa merg la Barcelona; asa ca trebuie neaparat sa rezerv bilete avion; sau, mai bine, bilete de avion pentru Barcelona.

Da si nu

By Iulian in Carti 13 Comments

Cei de la Gazeta Sporturilor mi-au facut o oferta pe care n-am putut-o refuza. In doua saptamani succesive, prima carte din trilogia Millenium, de Stieg Larsson, la un pret uman, nu prohibitiv precum cel practicat in librarii.

M-am abatut putin de la zgarcenia-mi specifica, impins de curiozitatea de a vedea de ce s-au vandut cartile acestui suedez in milioarde si milioarde de exemplare in intreaga lume si de ce oameni cu scaun la cap in privinta literaturii si cu gusturi subtiri, precum Mario Vargas Llosa si Dan C. Mihailescu, le-au laudat.

Am citit astfel Millenium 1 – Barbati care urasc femeile si m-am lamurit cum sta treaba. Romanul e plasat in valtoarea realitatilor contemporane suedeze, cu tehnologii aduse la zi si cu moravuri pe masura (sex fara obligatii, perversitati si sadisme, criminali in serie, fraude de milioane si corporatii fantoma). Cartea are doua fire narative, al unui jurnalist economic, barbat bine in floarea varstei, care da un mega chix intr-o investigatie si este angajat de un fost mare industrias, ajuns la senectute, sa afle ce s-a intamplat cu nepoata lui, disparuta acum cateva zeci de ani, si al unei hackerite cu alura punk, inteligenta, slabanoaga si sociopata. Inevitabil, cele doua trasee se vor incrucisa la un moment dat.

Ca roman politist, Millenium 1 are ingrediente deja testate de altii, dar pe care le exploateaza la maxim. O familie cu o istorie indelungata, cu multi membri, cu multi suspecti, un cadru restrans, destul de izolat, care favorizeaza acumularea tensiunii, si un fir logic al modului cum se desfasoara investigatia.

Ca roman pur si simplu, insa, Millenium 1 este slab. Se vede de la o posta ca Stieg Larsson n-a fost scriitor de profesie, ci jurnalist, prin vocabularul precis, dar limitat, prin inconsecventa modului cum se plaseaza ca narator, ba omniscient, ba absent, prin balastul de informatii statistice si de fire narative secundare pe care le expediaza superficial. Nu zic nimic de stangismele autorului, pentru ca nici macar o minune de stat providential-asistential precum Suedia nu merita scutita de un astfel de frecus.

Cea mai mare nereusita a romanului ramane, in opinia mea, exact acel element mult laudat de altii: personajul principal, hackerita geniala Lisbeth Salander. Nu mi-a placut deloc cum a fost compus si cum mi s-a varat pe gat un paradox clasic al literaturii politiste – suma de defecte vs. inteligenta superioara pe care o fac sa straluceasca si mai mult. Ale lui Lisbeth Salander sunt prea apasat scrijelite si nu ma conving catusi de putin ca mai lasa loc si unei activitati cerebrale intense. Prefer pedanteria lui Poirot, aroganta lui Holmes, lehamitea lui Maigret sau caracterul sters al lui Miss Marple. Unde mai pui ca influenta Elisavetei asupra misterului care ma captivase a avut aerul unui deus ex machina, care o fi mers pe vremea lui Euripide, dar nu-si are locul intr-un roman de suspans al secolului al XXI-lea.

Ca o concluzie, as citi restul de Millenium-uri, dar numai in caz de super promotie sau de marinime din partea prietenilor mei cu bani :P.

 

Suspans robotic

By Iulian in Carti 2 Comments

Legea I: Un robot nu are voie sa pricinuiasca vreun rau omului sa sa ingaduie, prin neinterventie, sa i se intample ceva rau unei fiinte umane.

Legea II: Un robot trebuie sa asculte poruncile omului, dar numai atunci cand ele nu contrazic Legea I.

Legea III: Robotul trebuie sa-si apere propria existenta, dar numai atunci cand nu contrazice Legea I sau Legea a II-a.

Isaac Asimov ar trebui sa fie un model, nu numai pentru scriitorii de SF, ci pentru noi toti. A avut un moment de inspiratie cand a generat aceste anunturi si si-a asigurat o paine de mancat pentru restul vietii. Aparenta unitate de monolit a societatii robotizate pe care o propune scriitorul sprin corelarea legilor sale lasa insa loc de manevra pentru diverse interpretari semantice sau subtile contradictii de sens.

Un alt merit al lui Asimov este insa ca nu s-a culcat pe-o ureche, ci a exploatat la maxim propriul esafodaj de idei, construind in jurul lui naratiuni consistente. The Naked Sun este una dintre acestea si se distinge prin tusa ingrosata cu care autorul trateaza anumite previziuni asupra evolutiei omenirii.

Intr-un viitor mai indepartat, pamantenii au colonizat alte planete, numai ca acestea din urma s-au dezvoltat si au evoluat tehnologic mult mai rapid, spre deosebire de planeta mama, care si-a urmat traseul vehiculat si in alte scrieri ale lui Simov, spre fractura dintre natura si om, care s-a refugiat in orase suprapopulate, izolate de exterior sub cupole gigantce.

La momentul cand suntem introdusi in actiune, Pamantul nu mai este decat o ruda saraca si dispretuita a fostelor colonii. Cu toate acestea, un detectiv pamantean este solicitat sa ancheteze o crima, fapt nemaiintalnit pe planeta Solaria, a carei societate dusese eugenia, tehnologizarea si stabilitatea pana aproape de absolut. Investigatorul este asistat in misiunea sa de un robot cu infatisare umana, enervant de impasibil si impecabil in conduita sa, trimis de o alta mare putere spatiala, cu scopuri multiple si obscure.

The Naked Sun are toate trasaturile unui roman politist: totul porneste de la o crima, avem mai multi suspecti, actiunea evolueaza, iar cititorul simte ispita pariului in ceea ce-l priveste pe faptas. Precizia cinematografica cu care Asimov creioneaza peisajul tehnologic ar usura la maxim o posibila ecranizare, mai ales cu efectele CGI la indemana. Particularitatea acestei carti izvoraste din universul relatiilor interumane de pe planeta Solaria; contactul fizic a devenit o povara, limitata strict la procreere. Evident ca un detectiv dintr-o lume unde nu ai loc unde sa arunci un ac intr-o alta in care comunicarea se realizeaza prin holograme nu poate decat sa tulbure apele, rezultand situatii hilare. Precum in Vertigo al lui Hitchcock, si fobiile de care sufera personajul principal picura un strop suplimentar de savoare romanului.

Interesant este ca Isaac Asimov ne propune doua alternative divergente la viitorul omenirii, ambele avand darul de a ne pune pe ganduri in privinta neajunsurilor lor.

 

Eleganta nu moare niciodata

By Iulian in Carti 0 Comment

Daca m-ar pune cineva sa aleg un singur scriitor caruia sa i se potriveasca epitetul de „elegant”, l-as alege pe Kazuo Ishiguro fara sa stau pe ganduri.

Cine a citit Ramasitele zilei sau Un artist al lumii plutitoare stie la ce ma refer. Acea naratiune interioara care inainteaza cu pasi marunti si masurati, a unei persoane care isi urmeaza prejudecatile si convingerile fara sa aiba habar ca, gratie accesului la cele mai intime resorturi ale sale, acordat de precizia de ceasornicar a unui scriitor nipono-englez, nu ne lasam purtati pe acelasi fagas al greselilor sale, pe care insa le vom privi cu o intelegere superioara.

Fascinant in privinta lui Kazuo Ishiguro e ca vezi partile care ii compun personalitatea literara si, cu toate acestea, nu le poti separa nicicum. Avem o latura foarte japoneza, a sacrificiului si fatalismului si una rationala, rece, dar ingaduitoare, adica britanica. Acest amestec genereaza o tema recurenta in opera sa: orbirea. Cum, intamplator, ambele culturi (in variantele lor clasice) pun mare pret pe eleganta si evitarea stridentelor, rezultatul este exponential in orice roman al sau.

Acest „orice” este cu atat mai remarcabil, stiind ca Ramasitele zilei este indeobste considerata o capodopera. Ishiguro nu s-a lasat insa intimidat de stacheta pe care si-a ridicat-o singur si a mai dat lumii inca un roman extraordinar, Pe cand eram orfani.

Un detectiv din Anglia interbelica isi propune sa rezolve marele mister al vietii sale, disparitia parintilor pe cand era copil si traia in Shanghai. Frumusetea, pentru ca n-am alt cuvant, a cartii consta in faptul ca investigatia are si o latura fizica (indicii, martori), dar se sprijina mai ales pe cea introspectiva. Fragmente trunchiate de amintiri, fortate sa iasa la iveala sau declansate involuntar sunt redate cu atata finete de Kazuo Ishiguro, incat ai impresia ca esti un senzor atasat de psihicul protagonistului. Care nu este doar un instrument catalizator al actiunii, precum in romanele de suspans standard, ci este un om, care nutreste pasiuni, antipatii si incertitudini.

Orbirea, in cazul sau, dateaza din vremea copilariei si nu este numai rodul inevitabil al conditiei infantile, ci si rezultatul fortelor unei perioade in care lumea accelera ametitor spre autodistrugere. Esecul idealismului si al artei compromisului in a stavili agresiunea si totalitarismul sunt condamnate prin simpla tangenta la povestea principala. Scriitorul nu uita ca personajul sau este un detectiv, un arhetip menit sa desluseasca enigme, astfel ca finalul ne ofera dezvaluiri surprinzatoare pe care, culmea, uiti sa le mai astepti, furat de finetea stilului.

Marturisesc ca a fost un moment cand mi s-a parut ca Ishiguro a scapat fraiele naratiunii si a alunecat in absurd. Dar nu, nu a fost decat inca o piesa din acest puzzle literar care, complet fiind, te ajuta sa parcurgi o experienta rafinata, puternica si frumoasa.

Multumesc, Kazuo Ishiguro!

Numele ghepardului

By Iulian in Carti 3 Comments

Arturo-Perez-Reverte-Conspiratia-din-SevillaNumele trandafirului de Umberto Eco, pe langa faptul ca e o carte excelenta, are meritul de a fi dezvaluit o reteta pe care o poate prelua oricine: studiezi mai consistent o bucata de istorie, aplici o structura narativa de roman de suspans si cam asta e. Cum iese, asta depinde de acel ceva numit talent scriitoricesc al fiecaruia.

Lui Arturo Perez-Reverte i-a iesit la un nivel multumitor. Avand destule pagini, Conspiratia din Sevilla, dupa un inceput in forta, cu un hacker care patrunde in calculatorul Papei si lasa un mesaj despre pataniile necurate legate de o biserica din Sevilla si introducerea in scena a agentului secret al Vaticanului care e trimis la fata locului,  nu scade spre punctul critic al plictiselii, desi o lasa mai moale cu ritmul actiunii.

Pe langa similaritatile inevitabile cu romanul lui Eco si niste tuse despre crepusculul lumii de vita nobila, gen Ghepardul, am remarcat ca personajele cartii sunt creionate de parca scriitorul ar fi avut in minte nu numai ca va fi ecranizata, dar si ca ar sti cine  pe cine va juca. Ca sa va dati seama:

– agentul secret al Vaticanului, un tip aratos, grizonant* si rece – George Clooney, desi in roman e descris ca fiind inalt.

– preotul de la biserica in cauza, un batran ursuz, necioplit, dar onest in badarania lui si dedicat muncii sale de indrumator spiritual – Dustin Hoffman, ciufulit si nespalat.

– un bancher din partea locului, bine facut, inteligent si gelos nevoie mare pe nevasta-sa, care l-a parasit pentru ca el a pus gand rau bisericii – Javier Bardem, pentru ca ar vorbi impecabil engleza cu accent spaniol.

– omul care rezolva treburile murdare ale celui de sus, adica un tip ipocrit, chel si nu extraordinar de inteligent – Stanley Tucci, cu o resuscitare a extraordinarul sau Muerte.

– un batran afurisit, inalt si slab, care stie tot ce umbla prin oras si e un fel de sef al bancherului de mai sus – Ian Mckellen cu putin machiaj, ca sa ii faca nasul mai coroiat.

– nevasta bancherului, tipul de frumusete latino, bruneta si focoasa, un pic labila si care stie sa ii invarta pe barbati pe degete – Monica Bellucci, pentru ca, la cum arata, poate duce pe oricine in pacat; evident ca interactioneaza masiv cu agentul Vaticanului, iar intrebarea pe care o are oricine in minte nu e daca, ci doar cand.

– trei personaje rocambolesti, pe care nu ma apuc sa vi le descriu din economie de spatiu, pe care le subcontracteaza omul bancherului, ca sa rezolve unele chestiuni dincolo de limitele legale – in rolurile astea o sa fie niste actori din partea locului, populari prin Spania, ca sa atraga un segment consistent din acest public tinta.

– un cardinal care apare doar la inceputul romanului, un fel de inchizitor uscativ care i-ar arde pe toti pe rug, in frunte cu agentul Vaticanului si cu superiorul lui – nu l-as fi amintit, dar mi s-a parut ca Marcel Iures ar merge de minune.

Cartea lui Arturo Perez-Reverte mai are meritul ca face o reclama foarte buna Sevillei, iar dragostea autorului pentru acest oras e acel ceva care insufleteste romanul si il elibereaza oarecum de umbra ilustrului sau predecesor.

*Ii multumesc lui Luis ca m-a luminat in privinta modul cum se scrie si se spune corect acest cuvant.