Scurtă este conștiința noastră

În mintea mea, Ioana Bradea este indisolubil legată de Băgău, cartea nerușinat de hazlie și remarcabil de îndrăzneață pentru vremea ei, care a făcut fărâme zăgazul pudibonderiei în literatura română postdecembristă sau cum vreți să-i spuneți.

Nu o dată m-am întrebat dacă scriitoarea nu e cumva un fel de Lou Bega, omul unui singur șlagăr.

Sau există acolo un filon real de har, care nu așteaptă decât provocarea adecvată, pentru a se manifesta din nou?

Verdictul a înclinat spre această din urmă ipoteză, pledoaria fiind ținută de romanul Înalt este numele tău.

Adunând cu atenție detalii istorice despre Bistrița natală, autoarea populează avatarul medieval al urbei cu voci și destine variate: o tânără de neam și una sărmană, un condeier, un arhitect de catedrală, un predicator.

Vladică sau opincă, toți contribuie la umanizarea poveștii istorice a orașului, dar nu în stilul acela modern, apretat, curățat de scârnavie și durere.

Fiecare dintre aceste figuri, care se intersectează fulgurant, vine cu un șuvoi de gânduri, traume și căutări, pe care Ioana Bradea le așterne pe hârtie cu același condei inpirat cu care reda convorbirile telefonice erotico-retarde din Băgău.

Stilistic, cele două cărți sunt apropiate, dar le desparte anvergura.

Anvergura demersului literar, dar și anvergura profunzimii.

Romanul care i-a adus consacrarea și-o adjudecă pe prima, acesta pe a doua.

În cele sub o sută de pagini am parcurs o vastă paletă de umanitate, vârful fiind ipostaza fetei simple de la țară, pentru care vizita citadină e deopotrivă binecuvântare și blestem.

Nici celelalte secvențe nu sunt lipsite de merite.

De pildă, reflecțiile meșterului constructor m-au trimis înapoi la ceasul petrecut în catedrala din Amiens, când i-am urmărit amuzat pe doi copii delectându-se cu labirintul de pe pardoseală și gândindu-mă la toți genunchii care l-au atins și la frunțile care i-au simțit răceala, suflete cărora nu le vom mai cunoaște niciodată temerile, visele și îndoielile.

Singurii care încearcă sisific să ne amelioreze această ignoranță sunt scriitorii.

Iar Ioana Bradea este unul dintre ei.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru parafarea unui talent literar.

Regii care pierd câștigă în inima poeților

Recunosc, impulsul inițial de a citi acest roman a venit de la identitatea de nume dintre mine și titlu.

Însă a contat și că știam câteva lucruri despre împăratul Iulian Apostatul, care, în ciuda unei domnii scurte, și-a gravat locul în posteritate prin faptul că, deși urmaș al lui Constantin cel Mare, a încercat să se împotrivească talazului reprezentat de creștinism și să readucă Imperiul Roman pe făgașul venerării vechilor zei.

Această atitudine, vrednică de de hybrisul anticelor tragedii grecești, precum și interesul pentru filosofie, l-au făcut drag scriitorilor, printre aceștia numărându-se chiar și Henrik Ibsen, care i-a dedicat cea mai lungă piesă a întregii sale opere.

La rându-i, Gore Vidal se aplecă asupra vieții, ideilor și enigmei personalității sale, cu rigoare de autor de biografii istorice, dar și cu inteligența unui romancier care vrea să dea cititorilor de gândit.

Iulian se bazează pe lucrările redactate de el însuși, precum și pe cronici apropiate cronologic de perioada sa, iar rezultatul este că are sute multe de pagini și ar fi fost insuportabil prin densitate, dacă autorul s-ar fi limitat să facă pe lectorul de facultate și doar să înșiruie evenimente.

Pe lângă povestea depănată de împărat, avem părerile, uneori divergente, a doi cărturari care l-au cunoscut, iar această relativitate a memoriei și a interpretării unor situații este atât strecurată de Vidal cu subtilitate și umor în structura narativă, astfel că marea de detalii și descrieri nu mai par pedante sau obositoare.

Atractiv, fără a fi intens, romanul ia viteză dramatică spre final, în timpul campaniei din Persia, în timpul căreia Iulian și-a găsit sfârșitul, neelucidat de specialiști, așadar prilej pentru scriitori să îl exploateze în scopurile ideatice pe care și le-au propus.

Gore Vidal nu face excepție și vine cu propria versiune, care îi slujește la a întregi dimensiunea tragică, în sens shakespearian, a personajului.

Am prieteni care nu suportă ideea de a vizita situri arheologice antice. Li se pare că nu sunt decât niște pietre.

Au dreptate.

Pentru a combate această ariditate avem romane precum Iulian al lui Gore Vidal sau Memoriile lui Hadrian al lui Marguerite Yourcenar, cele două fiind surate stilistice și tematice.

Ambele readuc la viață o lume de mult apusă, glorioasă și sângeroasă, în care încă ne regăsim, chiar dacă nu ne place s-o recunoaștem.