Probabil vă întrebați de ce apar două numere în titlu.

Nimic mai simplu, pentru că mă voi înhăma la dificila și plăcuta sarcină de a vă vorbi simultan despre două ecranizări ale aceleiași piese shakespeariene – Macbeth.

Acestea sunt cea din 1948 a lui Orson Welles și cea din 1971 a lui Roman Polanski.

Ambele ating esența acestei creații sumbre, despre damnare și despre cât de jos poate cădea un om, când i se flutură în fața ochilor iluzia puterii, fiecare pornind pe căi diferite.

La momentul când Orson Welles se angaja în acest proiect regizoral, unul în care a pus mult suflet (după cum se va vedea și mai abitir în Othello-ul de mai târziu), era deja marginalizat de marile studiouri, așa că a fost nevoit să se descurce cu resurse limitate, un blestem de care va fi urmărit tot restul carierei.

În Macbeth se văd, însă, și scăpărări din geniul care ne-a oferit Citizen Kane.

Decorurile par încropite, dar sunt de un lugubru incontestabil, costumele au extravaganța filmului mut, însă este greu să nu te fascineze, iar actorii au un aer caricatural, dar în ton cu aerul de expresionism apăsător al peliculei.

De cealaltă parte, Roman Polanski nu dă semne că ar fi suferit la capitolul buget și și-a permis o abordare care împinge piesa, căreia altminteri nu îi lipsește supranaturalul, cât mai mult spre realism fizic.

Costumele și decorurile sunt fastuoase, însă nu lipsesc drumurile desfundate, tipic medievale, iar încleștările armate nu au nimic mitic, ca în versiunea wellesiană, ci sunt brutale și aproape inestetice.

Dincolo de toate cele vizuale, Macbeth este despre cele două mari personaje ale sale.

În rolul principal, Orson Welles are o trecere cam prea rapidă de la nobil în cuget și simțiri la infam în gânduri și fapte, interpretarea sa fiind mai mult o suită de momente în care simpla-i persoană impunătoare declamă demiurgic, asuprește detestabil și suferă titanic. A sa Lady Macbeth este magnifica Jeanette Nolan, a cărei voce insidoasă are singură darul de a comuta atenția de la beteșugurile scenografice.

În varianta imaginată de Roman Polanski, partitura principală i-a revenit unui actor mai puțin cunoscut, Jon Finch, dar alegerea a fost extrem de inspirată. Față de arsenalul exacerbat al lui Orson Welles, tocmai reținerea interpretativă a protagonistului de aici relevă stadiile transformării lui Macbeth din om decent în monstru sanguinar. Complicea în fărădelegi este Francesca Annis (ulterior Lady Jessica din Dune al lui David Lynch), a cărei frumusețe este exploatată de Polanski (un mare cinic) în a ilustra ideea că diavolescul se poate ascunde sub masca angelicului.

Bineînțeles, orice Macbeth, cinematografic sau teatral, are de înfruntat provocarea integrării celor trei vrăjitoare în ansamblul desfășurării acțiunii.

Polanski reușește să se achite de sarcină cu aceeași mână sigură cu care conduce întregul film, dar e departe de efectul pe care îl produce simpla apariție a celor trei arătări în versiunea lui Orson Welles – estompate, dar amenințătoare, decrepite, dar atotputernice, modelând simțirea omenească precum bustul având trăsăturile regizorului, care a rămas pe durata întregii sale vieți un narcisist înzestrat și nesupus.

Această abordare a personajului colectiv al vrăjitoarelor desparte cele două variante de Macbeth.

În cea a lui Orson Welles, pendulul motivației înclină mai mult spre acțiuni ale supranaturalului, cărora simpla personalitate umană nu poate decât să li se încline.

În cea a lui Roman Polanski, acele misterioase și nebănuite mecanisme mentale și sufletești ale omului constituie motorul care îl împinge la orori și autodistrugere.

Cine a avut dreptate?

Shakespeare ar surâde aprobator și ar spune:

Amândoi.