Ce nu i-a ieşit nici lui Hitchcock

După ce îmi declaram neputinţa de a rezista grandorii din Voina i mir, acum mă văd iar nevoit să accept că ruşii au un har aparte de a se înhăma la proiecte nebuneşti, pe care, şi mai înfricoşător, le şi duc la îndeplinire.

Russkiy kovcheg (Arca rusească) al lui Aleksandr Sokurov ar fi fost o experienţă extraordinară prin simpla idee: un narator-observator, care ne împrumută ochii sai pentru acest periplu, parcurge sălile Palatului de Iarnă al Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg în compania unui personaj de epocă (alias Marchizul de Custine, autor al unei celebre cărţi despre Rusia secolului al XIX-lea) şi întâlneşte personaje emblematice precum Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau nefericitul Nicolae al II-lea.

Filmul se fereşte de o categorisire anume prin ambiguitate: uneori pare a fi docudramă, alteori e documentar în toată regula, însă nu rare sunt momentele când aerul oniric şi reflecţiile acestui companion îl apropie de poezia lui Tarkovski. Fascinaţia rămâne însă aceeaşi şi explodează în ultima treime a peliculei, odată cu fastuoasa scenă a primirii ambasadorilor.

Ce urmează de aici are un crescendo constant din punct de vedere al grandorii, iar bucata balului, pe care nu îl trăim de o înălţime demiurgică, precum în filmul lui Bondarciuk, ci din interior, m-a lăsat cu gura căscată larg pe toată durata lui.

Acum, mai mult ca oricând, somptuosul decorurilor şi costumelor şi mulţimea personajelor contribuie la a sublinia suprema ambiţie a regizorului:

Aceea de a realiza Russkiy kovcheg ca o unică şi neîntreruptă scenă, fără vreo forfecare de montaj sau truc de editare, la care a recurs până şi Hitchcock pentru a reda aceeaşi impresie în Rope.

La capătul acestei incursiuni nemijlocite în spiritul şi materialul unei epoci pe care mulţi o regretă, contrapunând-o bestialităţii comunismului (deşi sunt multe de discutat aici), pot afirma din nou, cu îndoită convingere:

Rusului îi place să uimească şi să înspăimânte.