In atletism exista doua probe de alergare, opuse ca durata si abordare, dar care solicita, in fond, aceeasi pregatire fizica si mentala: 100 de metri garduri si maratonul.
Prima intinde coardele agilitatii fizice la maxim, intr-un timp atat de scurt, incat nu ai voie sa gresesti. A doua este cea a rezistentei, a esalonarii cat mai eficiente a efortului.
Intamplator, doua dintre romanele cele mai recent citite mi-au provocat experiente mentale similare.
Cavalerul inexistent de Italo Calvino este o carte scurta, dar foarte exigent in ceea ce priveste resursele intelectuale pe care le solicita. In tabara imparatului Carol cel Mare exista un cavaler care nu exista. Nu va impacientati, n-am luat-o razna. Asta e doar primul lucru care te izbeste in acest pseudo-roman cavaleresc, care rasuceste in asa hal canoanele de gandire, valorile si situatiile, incat, dupa final, care survine rapid de altfel, ramai cu o iritanta apetenta pentru reflectie. Si mai suparator este ca nu-i poti gasi vreun cusur acestei alegorii absurde si satirice.
Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie este la polul opus. Are multe sute de pagini si ceva din trufia Unui veac de singuratate, adica ambitia autorului de a scrie romanul total, care sa scape de o interpretare comprimata in doar cateva randuri. Ideea: in noaptea proclamarii independentei Indiei, se nasc 1001 de copii inzestrati cu puteri magice. De-ar fi asa de simplu! Daca vezi romanul ca pe o istorie a mentalitatilor Indiei in secolul XX, ignori deliberat latura fantastica; daca il simti ca pe o cronica a pierderii ireversibile a inocentei copilariei, te faci ca ploua in privinta diatribei politice.
Un singur aspect va ramane in afara disputelor: limbajul luxuriant si imaginatia atat de fecunda a lui Rushdie, incat rivalizeaza negresit cu a lui Marquez. Si indianul si columbianul si-au atras de bunavoie asupra-le blestemul cate unei creatii inegalabile. Cand cititi Copiii din miez de noapte, nu va fortati sa intelegeti, pentru ca nimeni nu poate rezista unui asa diluviu de metafore si plasmuiri; incercati sa va cufundati in universul acestei carti si sa o simtiti si veti fi daruiti cu o experienta mai ceva decat orice cinematograf 8d.
Dupa ce am citit Evanghelia dupa Jimmy de Didier van Cauwelaert, mi-am si imaginat cum citeste un musulman aceasta carte si surade ingaduitor: Bai frate, ce minte au si crestinii astia, de ce sunt in stare numai ca sa-si demonstreze credinta! N-ar avea rost sa ma revolt la o astfel de perspectiva, pentru ca exact asa ma manifestam si eu citind Versetele Satanice ale lui Salman Rushdie.
Cand un autor e condamnat la moarte, opera lui e condamnata la succes. Lui Salman Rushdie nu i-o fi cazut bine sa stie ca musulmanilor de pretutindeni le e promisa o rasplata divina babana pentru capul sau, insa, deocamdata, e bine mersi, asa ca nu are de ce sa se planga, mai ales ca Versetele Satanice a devenit un fel de Mecca a curiozitatii mondiale.
unt scutit de efortul de a enumera tot ce reprezinta asta, pentru ca in Versetele Satanice am recunoscut acelasi demers trufas de a cuprinde tot ce inseamna nesfarsitul vis al omenirii, pe care l-am mai intalnit in Maestrul si Margareta de Bulgakov sau in Un veac de singuratate de Garcia Marquez. Desi ii lipseste naturaletea ilustrilor sai predecesori, indianul, cu toata calofilia lui si preocuparea excesiva pentru experimental, da dovada de aceeasi indrazneala: jongleaza cu valorile (binele si raul sunt in osmoza), rescrie povestea Profetului (banuiesc ca paginile astea i-au infuriat pe cei care l-ar arunca nitelus in aer) si desfide corectitudinea politica.