Avuția națiunilor

În studiul istoriei, unul dintre ungherele în care descoperi lucruri fascinante este cel al jocurilor

pe care oamenii le-au plăsmuit de-a lungul timpului, ca expresii a lumii în care trăiau, cu provocările și credințele și particularitățile fiecăreia.

Prin mărinimia prietenilor de la Libris, m-am întors în timp în Mesopotamia antică, prin intermediul Jocului Regal din Ur, dar și în vremea vikingilor, cu Vulpea și gâștele, iar acum am fost transportat într-o Africă imemorială, cu ajutorul jocului Awale.

Membru al marii familii Mancala, jocul e poate familiar celor care sunt suficient de bătrâni să fi avut pe vremuri telefon mobil Nokia. Printre metodele rudimentare, dar fermecătoare, de a-ți pierde timpul în acea perioadă, pe lângă deja clasicul Snake, se găsea și acesta, într-o formă schematică vizual.

Pe mine, unul, nu m-a prins atunci, dar i-am înțeles un pic mai bine farmecul la ceva timp după aceea, când am avut ocazia să îl redescopăr mulțumită unui prieten, mare pionier într-ale tehnologiei, care tocmai își luase un dispozitiv nemaivăzut, un telefon inteligent, fără taste, numit iPhone 3.

Dar frumusețea și subtilitatea acestui Awale și a variantelor sale nu mi s-a dezvăluit pe deplin decât acum, când am avut parte de o experiență tactilă nemijlocită.

Originea acestui tip de joc se pierde în negura cronologiei. Unii cercetători consideră că anumite adâncituri simetrice și corespunzând ca număr de pe bordurile unor temple ale Egiptului antic sunt mărturii ale începutului său. În forma de față, Awale reconstituie sistemul ludic din Africa neagră, iar aici nu mă pot abține să nu mă aventurez în câteva speculații.

Jocul are un mecanism simplu, dar subtil. Semeni de la tine, dar culegi de la celălalt. Nimeni nu rămâne vreodată fără piese, iar modul cum alegi să împărtășești din propriile resurse va dicta cât vei beneficia de pe urma lor.

În Africa, există societăți care păstrează încă practica deținerii la comun a roadelor pământului și împărțirea lor conform nevoilor fiecăruia. Însă omul este o creatură care își dorește să acumuleze, fapt pe care îl atestă gânditori ai economiei de la Adam Smith la Marx.

Awale redă, abstractizat, dar sugestiv, această veșnică tensiune dintre spiritul altruist și cel egoist, între comunism și capitalism, iar simpla reflecție asupra acestui maniheism ne-ar releva și lămuri multe dintre cele pe care le trăim chiar în această perioadă.

Cei de la D-Toys, producătorii jocului, am avut marea inspirație să îl transpună într-o formă accesibilă transportului, astfel că se poate savura oriunde. Cutia pare a avea o textură un pic necizelată, dar cred că a fost o decizie deliberată, deoarece îl apropie și mai mult de artefactele de pe vremuri.

În Africa, un set de Awale nu putea fi realizat decât de un om bătrân și trecut prin multe (preferabil căruia îi murise de ceva nevasta*), care lăsa în mod deliberat lemnul cu asperități, pentru a fi lustruit prin utilizare repetată de jucători iscusiți.

Cât alegem să oferim și cât ne propunem să primim sunt lucruri care țin de fiecare dintre noi.

Dar un lucru este cert:

Avuția națiunilor nu constă doar în PIB, ci și în moștenirea culturală pe care o lasă generațiilor viitoare.

Iar Awale este o părticică a ei de pe urma căreia poate beneficia oricine.

*Nu glumesc, detaliul are legătură cu credințele africane în spiritele care se întorc să îi viziteze pe cei vii, fapt care poate fi declanșat și de a practica Awale, mai ales după asfințit.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o seducătoare lecție de economie, filosofie și aritmetica permutărilor.

În pelerinaj sibaritic prin Dolj

Vara e anotimpul plăcerilor, zice-se.

O zi întreagă n-am făcut decât să contribui la validitatea acestui aforism, gustând din varii delicii pe care le găsim pe cuprinsul județului Dolj.

Înainte de periplul hedonist am participat la o serie de ateliere pe teme de blogging și alte daraveruri de-ale online-ului, organizate sub egida unei organizații al cărei membru sunt onorat să fiu – Asociația Bloggerilor Olteni (ASBO).

Ascultând povețele ample ale vorbitorilor, specialiști în varii manifestări ale ceea ce numim rețele sociale, mi-am dat seama că nu voi putea prea curând sau chiar niciodată să transform blogul unde citiți aceste rânduri într-o afacere sui generis, pentru că asta înseamnă să mă dedic prea mult timp unor aspecte la care nu mă pricep și cu care nici nu prea rezonez, dar și pentru că îl văd ca pe un instrument de jurnalism personal, iar asta înseamnă să nu faci concesii în privința sincerității și integrității conținutului.

Vorba ceea, ”Dacă nu deranjează pe nimeni, nu e presă, e publicitate”.

Radu Afrim a simțit asta pe propria piele din partea-mi.

După învățămintele blogărești a urmat prima rundă sibaritică, reprezentată de niște pizze cât roata carului de la Praz Vegas. Pantagruelic nu m-am comportat, dar am uitat că nu aia era ora mea de prânz.

A urmat deplasarea la Domeniul Coroanei Segarcea, unde am înțeles ce înseamnă aportul istoriei.

Spunea cineva, mai în glumă, mai în serios, că poezia s-a mutat din cărți pe etichetele sticlelor de vin. Ați observat și voi, probabil, câtă silința își dau o cramă sau alta în a plăsmui povești care să sporească savoarea și noblețea licorilor pe care le produc.

La Domeniul Coroanei Segarcea, creativitatea n-are nevoie să fie împinsă peste limite, pentru că beneficiază de apartenența la un trecut august. Detaliile tehnice ale clădirii și dependințelor datând de când veacul trecut se năștea, suprafața vasta de cultivare a viței de vie și pitorescul amplasării întregului complex viticol și-au răsfrânt o parte din impresie asupra vinurilor pe care le-am gustat.

Căci da, aici s-a consumat al doilea episod de plăcere senzorială al zilei.

Pentru că nu sunt un adept doar al lui Epicur, ci și al stoicilor, dar și pentru că era o căldură dogoritoare, m-am limitat a degusta în cel mai pur sens al cuvântului, precum tovarășul cu numele de mai jos, care, la chiolhanurile cu membrii Politburoului ținea toasturi cu apă, în timp ce ceilalți erau siliți a bea votcă, fapt care le dezlega limbile în moduri care tot lor le erau funeste ulterior.

Ghid prin semnificațiile unor game de vinuri interesante conceptual, precum Minima Moralia sau Vardo, ne-a fost un om mare la stat și la sfat, Radu Rizea, căruia i-am găsit mental cel puțin trei potențiale roluri într-un viitor remake hollywoodian al Dacilor lui Sergiu Nicolaescu.

Pe la chindii am poposit la Port Cultural Cetate, unde personalitatea de poet gurmand a lui Mircea Dinescu și-a găsit o expresie deplină.

M-au fermecat rapid îmbinarea dintre opere de artă risipite care încotro, arhitectura de demult, valurile Dunării, acest drum fără pulbere, și vaga dezordine în care erau lăsate toate, curat atitudine de om înclinat spre liric.

Dar nu cred că bucatele rustice cu care am fost serviți ar fi avut gust mai bun, dacă scândurile pontonului pe care m-am tolănit ar fi fost geluite și potrivite la milimetru.

Nu, scârțâitul lor de fiecare dată când mă foiam, ca să mai fac loc în stomac vreunei înghițituri de zacuscă arzătoare întregea plăcerea, pecetluită de un apus de soare pentru care alde Francois Millet ar fi lăsat baltă Barbizonul.

Unde mai pui că fundalul sonor a fost asigurat de formația Gogu-Iancu, al cărei aer kusturician n-a scăpat răsplătit de niște bancnote care mi-au părăsit portofelul, dar și de un imprompu muzical lui Constantin Gaciu (care e legat în mintea mea de primul sezon din minunata emisiune Vedeta populară), însoțit de la fel de talentatul său fiu Cosmin și de o cobză de pe vremea lui Zavaidoc.

Credeți că am picotit pe drumul de întoarcere?

Ei aș, nu ne-a lăsat Marius ”Mache” Matache, care ne-a obligat să îl acompaniem în potpuriul său de melodii folkisto-patriotice.

Așa sunt zilele mele.

Una bună, zece rele, în care trebuie să lucrez la a sorta mai multe amintiri plăcute decât poate bietul meu creier să proceseze.

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

A furore Normanorum, libera nos, Domine!

”Ferește-ne, Doamne, de furia oamenilor nordului”, se rugau locuitori de pe o arie geografică întinsă de pe coastele insulelor britanice până pe malurile Mării Baltice.

Căci viața acestor oameni medievali, și așa năpăstuită, era mereu sub spectrul amenințării unui raid al vikingilor.

A nu se înțelege, însă, că aceștia năvăleau câtă frunză și iarbă.

Dimpotrivă, veneau în cete reduse, atacau, jefuiau/siluiau/ardeau cât puteau și se întorceau să-și depene pățaniile la un pahar de hidromel.

Această filosofie a raidului cu forțe reduse, dar cu impact și o mare libertate de mișcare se reflectă inclusiv în universul ludic pe care ni le-au lăsat, ilustrat de jocul Vulpea și gâștele.

Menționat chiar de o saga islandeză de secol X, acesta face parte din familia de jocuri Tafl, care prezintă o caracteristică unică – protagoniștii nu beneficiază de forțe egale.

În acest caz, disproporția este extremă: unul dintre jucători manevrează o singură piesă – vulpea, iar celălalt 18 – gâștele.

Obiectivele celor două părți diferă: vulpea are nevoie să înhațe cât mai multe gâște, ca să le împiedice să o încolțească și să o imobilizeze; gâștele sunt condamnate să acționeze în falangă, pentru a o prinde pe prădătoare la strâmtoare.

Reguli simple, însă aplicarea lor lasă loc unor foarte intense provocări cognitive.

În primul rând, modul de gândire diferă în funcție în ce ipostază vă aflați.

Ești cu vulpea? Atunci e musai să activezi latura de gherilă, care exploatează libertatea de mișcare și oportunismul.

Ești cu gâștele? Atunci e imperios necesar să privești în ansamblu, să nu te lași sedus de individualism și să te miști încet, pentru a valorifica avantajul numărului.

În Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia de Selma Lagerlöf, pe care am citit-o, recitit-o și răscitit-o când eram mic, gâștele reușeau cumva să evite colții jupânului Smirre.

În jocul de față, lucrurile nu mai stau așa.

Nu vă împăunați că sunteți imbatabili cu vulpea.

Provocarea adevărată este să ajutați gâsculițele (nicio aluzie misogină, e doar afecțiune) să lucreze în echipă.

Iar asta e o lecție care merită exersată oricând.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc de care, zice-se, Regina Victoria a Marii Britanii era foarte pasionată.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (12)

Ultima reuniune pre-Covid cu amicii mei bloggeri se petrecea la Ribs House Craiova prin februarie 2020, când știrile despre molimă se întețeau și deveneau din ce în ce mai neliniștitoare.

Acum, după mai bine de un an, i-am regăsit la fel de simpatici și de voioși în același loc, cu același prilej delicios care ne-a legat atât de mult unii de alții – o degustare de vinuri asociate cu brânzeturi, organizată, ca de obicei, de Asociația Bloggerilor Olteni și de DictionarCulinar.ro.

Fără să fi căzut în patima băutului în perioada când am stat cât de izolat a fost cu putință, recunosc că am sorbit cu un nesaț peste media-mi obișnuită licorile de la Crama Gîrboiu.

O fi contat și că vinurile acestui lăcaș oenologic, originar dintr-o regiune de mare tradiție, Vrancea, au fost foarte reușite, nestemata coroanei fiind o Tămâioasă Românească demi-dulce cu un nume care mi-a catalizat ample excursuri mitologice – Bacanta Special Edition.

După cum știți, bacantele (sau menade la vechii elini) erau preotesele zeului Bacchus și niște seducătoare cărora era și periculos să le reziști, după cum a aflat Orfeu pe propria-i piele.

Somelier Eugen Tăraș

Realizat cu aport de struguri stafidiți, Bacanta Special Edition lucrează un pic mai subtil decât omoloagele din Antichitate și te seduce prin dulceața ca de ambrozie discretă, care îți acaparează cavitatea bucală la câteva secunde după ce o mângâie ușor.

Dacă în acest răstimp mai ai ghinionul (sau norocul, ce știu eu) de a admira silueta grațioasă a sticlei sau culoarea de ambră fină, tu, consumator condamnat la plăcere, devii înlănțuit senzorial mai rău ca Prometeu de Muntele Elbrus.

Singura obiecție față de acest vin desăvârșit este eticheta prea cuminte, așa că mă încumet să le recomand celor de la Crama Gîrboiu să o schimbe cu aceea a Bacantei Barrique realizată din Șarbă, pe care am studiat-o gustativ aproape la fel de mult în acea seară. Se va face astfel dreptate ambelor sortimente.

Bacanta Special Edition a fost împerecheată cu brânza Emmentaler Delaco, care, în ciuda seninătății gustului dulceag și plăcut, este destul de greu de realizat și necesită un proces de maturare anevoios.

Alăturarea celor două mi s-a părut inițial asimetrică. Brânza nu părea a avea nicio șansă în fața mlădierii ademenitoare a vinului, însă această aparentă neputință a servit de minune poveștii bacantei. Lichidul a învăluit solidul, așa cum trupul ostenit al unui pelerin găsea alinare în brațele pricepute ale preotesei a cărei misiune era să ofere desfătare.

Oameni, brânzeturi și vinuri.

Trei dintre lucrurile care fac viața frumoasă.

Sănătate și consum responsabil tuturor!

Imaginile sunt surprinse de un mare slujitor al vinului și voii bune, Daniel Botea.

Eurovision 2021 pe Twitter

Mulțumescu-ți, Twitter, că, după doi ani de inactivitate, nu mi-ai dezactivat contul și m-am putut bucura din nou de încântător de comica agoră virtuală care însoțește orice ediție de Eurovision. Iată câteva poante prinse între ascultarea unor melodii despre care vă voi relata de îndată ce stăpânul nostru, Timpul, ne-o va permite:

Malta: “What if we just write a really really really good song and don’t do anything weird?” Rest of Eurovision: „…you mean that’s allowed?”.

Disappointed by Portugal’s lack of a glittery silver bodysuit. Did they not get the memo?

We would like to go on record and state that the UK song is actually very very good (we will delete this tweet when we get nil points).

Germany… you have completely surprised me. You DO have a sense of humour. I mean… this was a joke right? Right?

Germany’s entry is like having coffee poured into your eyes while someone shouts JUST CHEER UP at you.

Nothing but respect for Bulgaria’s outfit, we haven’t taken our pyjamas off all year either.

Dammit, Lithuania’s tune is invading my mind – it’s like being hypnotised by a bunch of bananas.

Ukraine was really really terrible – they might win it.

San Marino obviously had several passionate, conflicting conversations about costume direction and then decided “all of them”.

Be warned; if you drink and drive after Eurovision, you may end up with more points than the United Kingdom.

The fact we literally buy our entry into Eurovision every year just to come last is just so British.

0 votes from the pros, 0 votes from the public. Never been prouder.

(Deși eram adormit 90%, momentul când s-a anunțat asta m-a trezit și m-a amuzat de n-am mai putut pune geană pe geană vreo oră – n.m.).

Cei șapte ani de-acasă, iar colectarea tot de-acolo

Azi am jucat rolul unui membru al unei cvardii civile a curățeniei urbane:

Cu un ton tăios, dar politicos, i-am spus unui cetățean care venea la magazinul de la parterul nostru și care aruncase un muc de țigară în grădină să se ducă să îl ia.

N-a protestat, dar nici drag nu i-a fost.

De fapt, nu cred că îmi pasă cum s-a simțit.

E momentul să facem un pas înainte pe calea desăvârșirii individuale și societale, iar asta se poate reflecta și în modul cum gestionăm deșeurile pe care le produce fiecare dintre noi.

Unele dintre aceste deșeuri nu mai pot fi valorificate, dar nu sunt majoritare.

Dacă pe cele mai multe le transformăm în deșeuri reciclabile colectate separat, atunci acel concept atât de frumos de economie circulară nu mai e doar o himeră, ci poate deveni realitatea de care avem nevoie.

Deoarece în perioada martie-iunie 2021 Iridex Group Salubrizare va dota cartierele de case din Craiova cu pubele de colectare separată (deșeuri menajere; plastic și metal; hârtie și carton) și va instala în puncte fixe igloo-uri verzi pentru colectarea sticlei, nu strică să fim pregătiți cu toate informațiile și micile trucuri care vor face din această nouă organizare una sănătoasă și fructuoasă.

Colectarea separată începe de la tine de acasă, unde poți depozita, în patru saci sau recipiente diferite cele patru tipuri de deșeuri pe care le generezi: deșeuri menajere; plastic și metal; hârtie și carton; sticlă.

Pentru a putea colecta o cantitate mai mare de PET-uri, cartoane sau doze de aluminiu, presează-le. Astfel, vor ocupa un volum mai mic.

Va fi nevoie ca deșeurile din PET, plastic sau metal care conțin resturi de băuturi sau alimente să fie spălate și uscate, înainte de a fi colectate separat.

Astfel colectate separat deșeurile, le vei depozita în cele 3 pubele aflate în curtea casei, colorate distinct în funcție de tipul de deșeu pe care îl va stoca: negru, galben și albastru.

Ce rol are fiecare dintre aceste pubele?

Pubela neagră va fi folosită pentru deșeuri menajere (resturi de carne și pește, gătite sau proaspete, resturi de produse lactate (lapte, smântână, brânză, iaurt, unt, frișcă), ouă întregi, mucuri de țigări, conținutul sacului de aspirator, scutece, absorbante, veselă din porțelan/sticlă spartă.

Pubela galbenă va fi pentru plastic și metal – recipiente de plastic pentru băuturi și produse lactate, pungi de plastic și folie, doze de aluminiu, dopuri metalice, conserve de metal.

Pubela albastră va fi folosită pentru hârtia și cartonul în care se vor putea precolecta pungi de hârtie, cutii de carton, cărți, caiete, ziare, hârtii, flyere, cărți poștale, plicuri, maculatură și ambalaje Tetra Pack.

Iar pentru sticlă vor exista în puncte fixe igloo-uri verzi, unde se vor putea precolecta borcane fără capac, damigene de sticlă, sticlă fără capac, ambalaje din sticlă de la produse cosmetice, pahare sticla, toate in forma lor întreagă (nu bucăți de sticlă, cioburi, etc.) și curate.

De menționat că Iridex Group Salubrizare va demara procedura de colectare separată în Craiova în iulie 2021, după ce distribuirea pubelelor și toate detaliile administrative vor fi fost puse la punct.

După cum vedeți, cetățeni, posibilitatea de a face o treabă bună se încheagă, hai să profităm de ea!

Credit foto: una dintre imagini este de la cei de la Iridex Group Salubrizare, iar cealaltă este a amicului Daniel Botea, care e deja chitit pe reciclare.

Pariori au fost, pariori sunt încă

Nu știu cum e pe la voi prin urbe, dar pe aici se găsesc localuri de pariuri cu duiumul.

Unii ar spune că e un flagel, dar onestitatea istorică mă obligă să menționez că jocurile de noroc s-au născut cam o dată cu civilizația.

Vă prezentam acum ceva timp Jocul regal din Ur, vechi de aproape 5000 de ani.

Un amănunt semnificativ al poveștii sale, pe care ne-o spune foarte simpatic Irving Finkel, este că acea tăbliță de lut esențială pentru descifrarea regulilor conține și descrieri ale unor metode savante de a paria.

Nu e o întâmplare că acea civilizație căreia îi datorăm multe, cea romană, era caracterizată și de un apetit insațiabil pentru jocurilor de noroc.

Pe site-ul ancientgames.org găsiți câteva exemple, bine documentate.

Din această tradiție a patimii pentru risc vine și Sponsio, un joc modern, cu o structură care putea foarte bine să fie abstractă, dar care reușește să evoce antichitatea într-un mod subtil.

Luptele de gladiatori, echivalentul mai sângeros al tuturor sporturilor care fac obiectul unor mize babane în prezent, sunt pretextul unui mecanism ludic foarte complex și captivant.

Dintru început vă spun – Sponsio este un joc greu de învățat.

Să parcurgi regulamentul scris cu care vine jocul nu este suficient pentru a-i înțelege desfășurarea da capo al fine. Din fericire, există suficiente materiale video, dintre care recomand două, unul în limba română, altul în engleză.

Însă, după ce pătrunzi sensul regulilor și, mai ales, modul cum acestea fuzionează, Sponsio devine afurisit de atrăgător.

Nu doar că solicită atenția distributivă, memoria și calculul probabilistic, dar te obligă să fii un pic malițios.

În zilele noastre, e la mare preț, și pe bună dreptate, conceptul de strategie win-win.

Ei bine, în Sponsio e mai indicat să câștigi cât mai mult tu și cât mai puțin adversarul.

Aici intervine frumusețea jocului:

Cum te asiguri că îți ies pariurile, iar adversarului nu?

Simplu, îl sabotezi.

Da, dar făcând asta, e nevoie să ai grijă să nu te sabotezi pe tine însuți.

Un fir la fel de subțire precum cele pe care mergea Charles Blondin și, fiind un începător într-ale acestui joc, n-aș ști să vă spun vreo tactică universal-aplicabilă pentru a nu cădea de pe el.

De fapt, nici dacă aș ști-o, nu cred că v-aș spune-o.

Un jucător trebuie să aibă niște ași în mânecă, nu?

Cu un design elegant și chiar corect politic (avem și femei-gladiator, într-o pondere superioară celei din istorie), Sponsio nu mi-a stimulat doar latura de parior, ci și pe aceea de slujbaș al muzei Clio.

O plăcere suplimentară a fost să integrez jocul în ansamblul lecturilor despre Roma Antică.

Pentru o viziune de atunci, merge de minune un Titus Livius și a sa monumentală Ab Urbe condita.

Pentru o viziune de acum, documentată, lucidă și delicios de sarcastică, o avem pe Mary Beard și la fel de monumentala SPQR.

Facem prinsoare că o să simțiți imboldul să citiți ceva după ce jucați Sponsio?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru niște pariuri de pe urma cărora n-am pierdut bani, ci am câștigat un pic de inteligență și multă plăcere.

Joaca începe la Sumer

În cartea foarte documentată și captivantă din prim-planul imaginii de mai sus, S.N. Kramer susține că multe dintre practicile prezentului civilizat, inclusiv pusul de pile pentru elevii mai leneși, s-au născut în Mesopotamia antică.

Ar putea exista, bineînțeles, păreri care să proclame parteneriatul cel puțin egal al Egiptului, însă există măcar un domeniu în care Sumerul are întâietate – jocurile de masă.

Cel mai vechi astfel de joc a fost descoperit într-unul dintre mormintele mai-marilor orașului Ur, motiv pentru care a fost denumit Jocul regal din Ur.

Când Leonard Woolley l-a readus la lumină după 4500 de ani (da, ați citit bine), regulile erau practic necunoscute și au fost subiect de speculații timp de decenii.

Asta până de curând când, în tezaurul de tăblițe de lut de la British Museum, Irving Finkel, un cercetător cu înfățișarea și strălucirea intelectuală a unui Dumbledore, a dat peste una care conținea un set de reguli.

Mare a fost surpriza și plăcerea tuturor de a constata că se potriveau perfect acelui frumos și misterios artefact dezgropat la Ur!

Povestea și regulile Jocului regal din Ur sunt subiectul unei partide demonstrative dintre Irving Finkel și un tânăr vlogger, pe care o puteți urmări pe Youtube aici. E o experiență savuroasă și educativă.

Înainte de a trece la impresiile-mi nemijlocite, mai fac o paranteză pe care mintea mea de adept al muzei Clio a elaborat-o chiar în aceste momente.

Ca și în alte privințe, și în cea a jocurilor există o rivalitate între Egipt și Mesopotamia.

Egiptenii avea propriul joc, numit Senet, însă, pentru că era puternic îmbibat cu valențe religioase, a rămas limitat ca uz și nu a depășit fruntariile civilizației Nilului, exact cum hieroglifele n-au devenit alfabetul Orientului Apropiat și Mijlociu din Antichitate, bătute zdravăn la capitolul practic de cuneiforme.

Jocul regal din Ur deschide o poartă prin care poți călători în timp. Așa se exprimă Irving Finkel și îl susțin întru totul.

Este exact senzația pe care am trăit-o la prima partidă.

Jocul regal din Ur este o combinație de table (al cărei strămoș este întrucâtva) și Nu te supăra, frate!, însă, deși mecanismul de desfășurare este simplu, este atât de antrenant, încât înțelegi de ce s-a răspândit în bazinul mediteraneean și chiar până în India și de ce a fost ocupație de timp liber preferată până în perioada romanilor.

Utilizând un soi de zaruri mai simple, este dominat de hazard, însă modul cum îl exploatezi îți pune mintea și nervii la grea încercare.

Uitați-vă, de pildă, la imaginea de mai jos.

Cele două perechi de piese din planul mai îndepărtat stau în zone sigure. Cine face primul o mutare se expune.

Dar nu poți stă în găoace la nesfârșit, nu?

Jocul regal din Ur te pune în fața foarte omeneștii dileme de a alege când să rămâi în spate și când să gonești mâncând pământul.

Iar deznodământul nu e niciodată pe măsura succesului inițial. Poți suferi tantalic cu o ultimă piesă pe buza refugiului, precum cele din planul apropiat al imaginii, și să vezi cu jale cum norocul nu te ajută defel.

A experimenta neputința este o lecție în sine.

Jocurile de societate sunt una dintre marile mele pasiuni, pe care voi continua să o gust și 2021.

Iar așa cum în Parlament orice nouă sesiune este prezidată de decanul de vârstă al aleșilor poporului, și sesiunea mea ludică din noul an va fi deschisă negreșit de Jocul regal din Ur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o plăcere intelectuală care m-a mai și transportat înapoi în timp!

Masă pentru noi

Se spune că recunoștința și generozitatea sunt printre cele mai sănătoase obiceiuri.

Și, ca niciodată în trecutul apropiat, am avut nevoie ca mulți, cât mai mulți dintre noi să le manifeste.

În aceste condiții de pandemie, văzând cum cei de la Betano au înțeles fie călăuziți de ele, îmi cimentez impresia că societatea românească dobândește acea maturitate la care râvnim de atât timp.

Pe lângă o donație de 100 000 de euro către Crucea Roșie, pentru achiziționarea de echipamente urgente și necesare pentru spitalele din România, Betano a intuit că există unele domenii de activitate greu lovite de perturbarea ritmului normal al vieții.

Așa s-a născut inițiativa Masă pentru Doi, prin care Betano, cu largul concurs al Asociației CSR Nest, aduce împreună două categorii profesional-economice greu încercate: personalul medical și sectorul HoReCa.

Timp de 30 zile, aceia care trudesc în spitale, înfruntând virusul și epuizarea, vor avea parte de meniuri calde, variate și gratuite, furnizate de 15 restaurante și afaceri mici locale care întrunesc toate avizele și certificările necesare.

Cele 5 spitale care vor beneficia de câte 100 de meniuri zilnice sunt: Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Ioan” București; Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” București; Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova; Spitalul Județean Cluj; Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara.

În total, 15 000 de porții de mâncare gratuite. După ce, atâtea luni de stat cu ochii pe mii de cazuri zilnice, parcă un număr ca ăsta sună și mai bine.

Mai multe detalii despre acest proiect dătător de speranța puteți găsi aici.

O singură mențiune mai am de făcut.

Ar trebuie să se numească Masă pentru noi.

Pentru că noi toți avem de câștigat.

Craiova văzută de pe biclă

Nici acum nu am uitat (și nu voi ierta niciodată!) că au fost tăiați copăceii pe care îi plantasem cu sudoarea frunții și a minții în cadrul unui proiect ecologic pe care l-am coordonat ca să se mai facă niște locuri de parcare.

În același, remarc abundența de biciclete și trotinete care brăzdează aleile și străzile orașului, așa că nu exclud posibilitatea ca această generație, după care părinții aleargă neostoit, să aibă o cu totul altă mentalitate.

Întru încurajarea acesteia vine o dublă inițiativă civică locală, care susțin implicarea locuitorilor orașului în procesul planificării urbane.

Parte a Săptămânii Europene a Mobilității, Craiova STEP U.P. , în colaborare cu Getrix Comunitate, Primăria Municipiului Craiova, Barcicleta și Go Romania, organizează în Craiova, pe 19 septembrie 2020, un tur ghidat cu bicicleta pe un traseu care pune în valoare patrimoniul arhitectural și urbanistic local, iar pe data de 20 septembrie 2020, un dialog cu locuitorii orașului pe tema mobilității urbane și a urbanismului participativ.

Mai multe detalii puteți găsi pe pagina de Facebook a evenimentului.

E deja 19 septembrie, iar prima acțiune va avea loc la ora 17:00, așa că zic să ridicați privirea din telefon sau laptop, să vă echipați și să vă înscrieți fără zăbavă.