Iradiere cu Jazz în Craiova

Craiova Jazz Festival este acea serie de evenimente despre care spun totul timpul, după ce le-am trăit aievea:

Bine că nu le-am ratat, că nu știu când m-oi mai întâlni cu așa delicii!

Ediția din 2026 vine cu noutatea extinderii traseelor muzicale pe care le putem parcurge.

De la Filarmonica ”Oltenia”, epicentru al festivalului, jazzul va iradia către diverse locuri din oraș.

Iată programul celor trei zile (12-14 septembrie 2026), ca să vă organizați traseele și să alocați timp îndeajuns:

Sâmbătă, 12 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Little Big Band; Quintet Big Band Radio România; Romanian Youth Jazz Orchestra by Simona Strungaru

21:00 – Silent Garden

Equinox Band

Duminică, 13 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Jazzappella

19:00 – Sala Filarmonicii „Oltenia”

Ethnotic Project & Irina Sârbu

Luni, 14 septembrie:

18:00 – Sala Filarmonicii ”Oltenia”

Sorin Zlat Trio

20:00 – Sala Filarmonicii „Oltenia”

Big Band Radio by Simona Strungaru

20:30 – Grădina Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”

Groove Garden

Acum pedepsiți-mă să vă recomand ceva anume.

Pentru că ar fi o sarcină ingrată să aleg între Jazzapella sau formația Irinei Sârbu, pe care i-am mai ascultat și aș face-o oricând, și Simona Strungaru sau Sorin Zlat, despre care am auzit atâtea și pe care abia aștept să îi descopăr.

Veniți la care concert vă lasă inima și programul.

Oricum ar fi, pe mine mă găsiți acolo.

Bilete sau abonamente pentru Craiova Jazz Festival 2026 pot fi achiziționate de aici.

Vremelnic armistițiu între Timp și Artă

De curând am întreprins o scurtă, dar bogată incursiune în Țara Hațegului, o parte a județului Hunedoara și a României care e blagslovită cu vestigii care merg de la era trilobiților la vremuri recente, trecând prin Antichitate și Evul Mediu.

Cel care mi-a fost tovarăș de călătorie și călăuză, B., a insistat să facem un popas în satul Petros din comuna Baru Mare ca să vedem ”ceva deosebit”.

Și așa a și fost.

Undeva nu departe de drumul principal care străbate localitatea, dar suficient de ascunsă, încât să nu fie accesibilă întâmplător, se găsește o biserică ortodoxă cu hramul Înălțarea Domnului, pictată pe întregul exterior.

O alegere stilistic-arhitecturală inedită pentru orice parte a României, mai puțin Bucovina, iar cea de aici se distinge și prin ansamblul cromatic care o învăluie.

Dacă acea salbă de capodopere ale umanității e caracterizată de albastrul de Voroneț, la Petros de bază sunt tonuri deschise de portocaliu și verde, pe care am avut privilegiul să le trăiesc senzorial potențate de azuriul unui cer senin.

Nu am găsit informații despre realizarea acestei picturi (autor sau datare), singurul amănunt smuls în treacăt de la un domn care a trebăluit ceva prin curte fiind că, estimativ, ar proveni de acum aproximativ douăzeci de ani.

E limpede că sunt rodul creației aceluiași artist (sau colectiv de artiști), căci stilistica scenelor biblice care compun pictura exterioară a bisericii este unitară.

Însă, iar acesta este cel mai frumos aspect al acestei experiențe, unele dintre ele par a fi mai recente (sau renovate), pe când asupra altora a acționat Timpul.

Timpul, acest dușman implacabil al artei, mai ales când are ocazia să lucreze nemijlocit prin intermediul agenților săi meteorologici.

Norocul meu a fost că am nimerit în preajma bisericii pictate din Petros exact când Timpul și Arta încheiaseră un vremelnic armistițiu, cu rezultate care depășesc simpla sfera a iconografiei religioase.

Acele părți ale picturii murale atinse ușor de trecerea anilor au dobândit nuanțe mai discrete, iar chipurile, o paloare hieratică.

Peste ceva vreme, va fi nevoie de mâna omului pentru a salva aceste picturi de la pieire.

Dar, până atunci, e nevoie de ochiul lui, să le admire așa cum au convenit deocamdată Arta și Timpul.

Româna e limbă cuantică

Acum ceva timp, am avut ocazia să parcurg sau, mai bine zis, să controbăi printr-o așa zisă instalație de artă modernă a artistei Laura Provost, găzduită de Grand Palais din Paris.

S-a intittulat Nous, frissons d’etoiles, ceea ce am putea traduce prin Noi, fiori printre stele și a gravitat în jurul a ceea ce numim fizică cuantică.

Un domeniu complicat, despre care eu, unul, am doar o vagă idee, dar suficientă pentru a aprecia și a mă lăsa pătruns de cea mai importantă contribuție a acestei expoziții, adică acel Cântec cuantic din imagine.

Și, pentru că astăzi este 31 august, adică Ziua Limbii Române, m-am gândit să îl transpun și în graiul nostru, căci și noi suntem praf de stele și parte a acestui univers cuantic.

Intri în vid
Și făcând-o
Extinzi vidul
Într-o lume departe

Nimic nu e simplu
Întru liniștea minții
Nimic nu e cuantic
Cum e lumea

Ce e îngemănarea
Ce înseamnă
Să intri într-un
Prezent etern

Un dans al întâmplării
Îngemănat în spațiu
Brațe împletite
Vârtej fără urme

O cale fără centru
Nori de poate
O stare fără aproape
Care sună tot timpul departe

Suntem gemeni
Înlănțuim și ne amestecăm
Ne așternem peste foc
Căutăm să ajunăm
Pe seama nopții adânci

Noi cei
Care prădăm energie
Suntem una
Pierduți în soare

Mai repede decât repede
Ne putem întoarce
Întoarce la lacrimile
Care prind fericirea
Mai repede ca frica

Ne visăm dincolo de stelele
Care strălucesc de dincolo
O viață de dincolo de viață
O viață care doar se ițește

Noi suntem cei
Captivi în propria piele
Noi suntem cei
Care supraviețuim
Ca gemeni

Noi suntem cei
Care vin dinăuntru
Noi suntem cei
Veșnic gata a începe

Mai rece decât rece
Mai adânc decât adânc
În inima vidului
Și simțăminte în lacrimi

Ajungi în străfunduri
Ajungi la vid
Totul e menit a porni din nou
Iar noi ne scurgem dincolo
de sunet

Dincolo de rațional
Așa cum e acum
Înapoi
Înapoi

Înapoi, înainte de gând
Nu se vedeau lacrimi
Să ne aline frica
Ci doar sunet

Sunetul care apare
Avec plaisir
Întreaptă linia
Care se îndoaie și îți scapă

Îndreaptă linia
Când se îndoaie și îți scapă
Și fuge

Departe
Departe

Cultura țestului în Oltenia

Când eram mic și petreceam mai mult timp la bunicii de la țară (o pereche erau în oraș), aveam câteva activități preferate.

Când era vremea bună, să urmăresc de pe o stivă de lemne ecosistemul din curtea cu păsăret (stabileam relații ierarhice, cine pe cine bate, ce curcan e fricos, ce cocoș e arțăgos).

Când era frig, însă, mă cuibăream în odaia de gătit alături de bunica mea, care avea obiceiul să murmure tot felul de cântecele, și urmăream fascinat procesul de realizare a pâinii (uneori cu umplutură de brânză, un deliciu!).

Mititel fiind, nu înțelegeam cum o pleașcă de aluat intra sub acea cupola căreia cei mari îi spuneau ”țest” și ieșea o bunătate.

Acolo, sub acel mecanism simplu, dar ingenios, se întâmpla o magie care e încă în viață, așa că nu mică mi-a fost bucuria când am auzit că s-a lansat proiectul Cultura țestului în Oltenia, realizat sub egida Consiliului Județean Dolj și care are ca scop să înscrie această tradiție culinar-folclorică pe lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, acolo unde mai sunt doina sau călușarii.

Centrul Județean de Cultură și Artă Dolj, Muzeul Olteniei Craiova, Liceul de Industrie Alimentară Craiova și Asociația Curaj Înainte și-au day mână pentru a această binevenită inițiativă de conservare și promovare a culturii tradiționale, beneficiind și de aportul neprețuit al Ioanei Baskerville, expert UNESCO și președinte al Comisiei Naționale de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial, care va ajuta la întocmirea documentației.

Proiectul a fost lansat pe 5 august 2026 la Craiova și va presupune mai multe etape:

– Documentarea științifică;

– Componenta de autenticitate, în care secția de Etnografie a Muzeului Olteniei va face documentarea în teren (interviuri, înregistrări video, documentație istorică) în toată Oltenia, în localități în care se păstrează meșteșugul confecționării țestului;

– Înscrierea tehnicii de confecționare a țestului în Registrul Ocupațiilor Tradiționale din România;

– Conservarea componentei tradiționale, care se mai păstrează în foarte puține locuri din Oltenia;

– Depunerea documentației la Comisia Națională de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial;

– Promovarea, care include un program complex de educare și revitalizare a gastronomiei tradiționale (demonstrații culinare și ateliere practice, conferințe și cursuri tematice, expoziții itinerante).

Una dintre explorările mele intelectuale este să frunzăresc digital lista tradițiilor înscrise pe lista UNESCO, căci mi se pare că acolo e sufletul lumii, plăpând, dar care încă palpită de viață.

Așa am fost ispitit să îi caut pe dervișii Sufi și rotirea lor transcendentală.

Așa am luat parte la o Rodă de Capoeira.

Așa am savurat corul polifonic corsican de pe coloana sonoră a filmului Napoleon al lui Ridely Scott.

Și tot acolo sper să regăsesc cândva țestul oltenesc, care e parte din copilăria mea.

Sursă imagini: Daniel Botea.

Sanctuar și loc al pierzaniei

Este 14 iulie, adică Ziua Franței, țara căreia îi datorez multe, ca om, ca român, ca literat, ca explorator.

Iar în epicentrul influenței ei este Parisul, acest oraș care te cucerește și te îndeamnă să te întorci la el iar și iar.

Nu sunt singurul care i-a simțit chemarea, căci și Ernest Hemingway a petrecut mulți ani acolo, mai ales în tinerețe, perioadă reflectată într-un fel de carte de memorii apărută postum și intitulată A Moveable Feast.

Sunt trei mari direcții pe care le urmează autorul:

Gastronomia franțuzească, inclusiv când e vorba doar despre niște gustări. Da, sunt țări unde mâncarea e o artă, iar Franța e poate cel mai elocvent exemplu.

Zbaterile unui scriitor care încearcă să lucreze și să integreze asta vieții de zi cu zi, una nu lipsită de privațiuni.

Personajele, cunoscute sau nu, care îi ies în cale, cărora le creionează portrete cu un amestec unic de afecțiune, ironie și luciditate (Gertrude Stein, Jules Pascin sau F. Scott Fitzgerald, acesta din urmă beneficiind de un tratament literar care îl face curat protagonist de Moliere)

Toate oferă momente de grației scriitoricească și filosofică.

Iată o mostră:

When spring came, even the false spring, there were no problems except where to be happiest. The only thing that could spoil a day was people and if you could keep from making engagements, each day had no limits. People were always the limiters of happiness except for the very few that were as good as spring itself.

Un loc unde autorul își face veacul des este Closerie de Lilas, o cafenea din Montparnasse, căreia am avut eu însumi ocazia să îi trec pragul.

Spre deosebire de la fel de faimoasa La Rotonde, situată în același cartier boem, dar unde chelnerii debordau de fițe, aici m-am simțit bine primit.

Așa cum trebuie să se fi simțit Samuel Beckett sau George Orwell sau Jean Paul Sartre și Simone de Beauvoir, ale căror mese le poartă încă numele.

Însă amintirea lui Hemingway este cea mai puternică acolo.

Sorbind dintr-un cocktail nealcoolic (era prea cald în ziua aia să mă aventurez la altceva), i-am înțeles pe deplin diagnosticul:

If you are lucky enough to have lived in Paris as a young man, then wherever you go for the rest of your life, it stays with you, for Paris is a moveable feast.

Istoria în lucruri mici

În vasta ofertă culturală a Bucureștiului, având împotrivă-i și toate formele de divertisment moderne, Muzeul ”George Severeanu” poate fi ușor împins spre subsolul atenției publicului.

Dar ar fi mare păcat, pentru că este un loc de o bogăție nebănuită.

Numele îi vine de la fostul proprietar eponim, distins radiolog din perioada interbelică și unul dintre fondatorii acestei discipline medicale în România, care a fost, deopotrivă, și un pasionat colecționar de antichități, care se regăsesc acum în acest muzeu.

Este vorba de o impresionantă varietate numismatică, dar și de o galerie amplă de vase antice, statuete și figurine, precum și de documente medievale românești.

Poate părea descurajant cuiva care nu are preocupări aparte într-ale muzei Clio, însă acest tezaur merită explorat de oricine, pentru că exponatele nu au numai o imensă valoare istorică, dar sunt și de un desăvârșit gust estetic.

Priviți, de pildă, grația acestei dansatoare, bănuiesc, pe care am descoperit-o pe un lekythos (vas antic grecesc cu gâtul lung). Artizanul sau, mai bine zis, artistul, s-a folosit de curbura recipientului pentru a sugera unduirea brațelor și a corpului. O seducătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Un alt exemplu ar fi aceste monede emise la Histria în perioada sa autonomă.

Cele două chipuri alegorice orientate invers unul față de celălalt pot fi o metaforă avant la lettre a teatrului, cu tragediile și comediile sale, o expresie a cursului ciclic al istoriei sau o intuiție străveche a naturii duale a omului.

Cât despre această multitudine de monede republicane romane, par a ne aduce aminte că istoria Romei este mult mai vastă și mai complicată decât o fac să pară puzderia de documentare și lucrări de popularizare care îi sunt dedicate.

Muzeul ”George Severeanu” mi-a mai câștigat interesul și prin modul foarte modern și primitor în care este organizat. Poți explora sertare cu diverse artefacte, iar acele tablete în care introduci numărul exponatului pentru a obține explicații sunt o alternativă mult mai lejeră la omniprezentele panouri scrise cu litere de-o șchioapă.

Istoria se vede mare în lucruri mici.

Sufletul în arhitectură

Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.

Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Pentru un copil, nu sunt doar Șapte Minuni ale Lumii

Criticată de unii ca fiind rezultatul unor criterii care nu reflectă întru totul relevanța istorică, lista patrimoniului cultural UNESCO e o metodă excelentă de a descoperi locuri deosebite, care nu beneficiază în ghidurile obișnuite decât de o notă de subsol, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârșire.

Este și cazul localității Kladruby nad Labem din regiunea Pardubice din Cehia.

Probabil că numele vă e complet necunoscut, iar noi ne-am abătut pe acolo tocmai pentru că îl regăsisem pe lista celor de la UNESCO, pentru ansamblul de grajduri și manej care au o vechime de câte sute de ani.

Chiar dacă am fost conduși doar prin anumite secțiuni ale complexului, a fost o experiență fascinantă, o incursiune aproape palpabilă (inclusiv olfactiv, după cum vă puteți imagina) într-o artă complicată și care a schimbat istoria lumii – domesticirea și antrenarea cailor.

Uitați-vă numai la imaginea de mai jos.

Ce plapând pare omul față de cal, nu?

Ce forță trebuie să fie conferit calul celor care, la începuturile omenirii, au reușit să-l facă camarad și armă!

Ce tărie de spirit și inteligență au avut cei care au educat și canalizat potențialul fizic al acestor maiestuoase creaturi!

Vizita la Kladry nad Labem a avut drept final contemplarea din afară a pajiștii unde se aflau iepele cu mânji încă dependenți de ele.

Niște copii necuvântători cu toate caracteristicile pe care le știm: exploratori, dar și temători, neascultători, dar și atașați de mamă.

Zona în care se găseau era situată de partea cealaltă a unei șosele populate față de restul ansamblului.

Am văzut multe mașini oprindu-se, pentru a admira această oază de liniște animată.

Am văzut copii încântați, am văzut adulți încântați, am văzut bătrâni încântați.

Azi e 1 iunie, Ziua Copilului.

Așa că la mulți ani tuturor copiilor, de orice specie și de orice vârstă.

Istorie asumată

Strasbourgul este un oraș pitoresc, cu un farmec aparte, izvorât din natura sa duală.

Aparține atât culturii franceze, cât și celei germane.

De fapt, am auzit chiar că, mai ales pe vremuri, alsacienii nu se considerau nici una, nici alta.

Odată cu ascensiunea statelor centralizate, Strasbourgul și-a schimbat stăpânirea în repetate rânduri.

Însă toate această ambivalență și istorie a pendulării culturale nu a fost supusă vreunui efort de ștergere sau rescriere în scopuri demagogice, așa cum adesea s-a întâmplat și se întâmplă, din păcate, din ce în ce mai des azi.

Dimpotrivă, Strasbourgul își asumă istoria, iar asta mi s-a relevat cu ajutorul unei plăcuțe stradale.

Astfel de denumiri toponimice sau stradale bilingve sunt omniprezente în oraș, însă aceasta are ceva aparte.

Piața respectivă este punctul de trecere dinspre zona veche a Strasbourgului spre cea din perioada prusacă, numită Neustadt.

După cum puteți vedea, denumirea germană atestă originea imperială, pe când cea franceză exaltă valorile republicane atât de dragi francezilor.

S-ar putea argumenta că francezii au avut grijă ca forma franțuzească a numelui să aibă întâietate, însă mie relevator mi s-a părut că nu s-a făcut niciun efort în a suprima pe cel german.

S-a întâmplat ca acest oraș al Franței să aparțină cândva germanilor și asta e.

E istorie asumată.

Iar ca o confirmare a acceptării și prețuirii acestei evoluții istorice stă numele și înfățișarea uneia dintre cele frumoase clădiri din Strasbourg.

Mi se pare minunată sonoritatea asociată a franțuzescului ”Maison” cu foarte germanicul ”Kammerzel”.

Adăugăm la asta fațada edificiului, care e curat precum într-o povestire de Frații Grimm și care contrastează cu mult mai încetățenitul colombaj al clădirilor din preajmă.

Iar cufundarea mea în acest superb melanj istoric s-a definitivat la nivel gustativ, căci am încercat o specialitate culinară alsaciană, un fel de hot-dog, cu baghetă franțuzească și un cârnat german, asezonat atât cu muștar iute de Dijon, cât și cu Sauerkraut, adică varza murată nemțească.

A fost intens și de neuitat.