E pacat sa-l cunosti pe Yasujiro Ozu doar prin intermediul lui Tokyo Monogatari.

Exista riscul sa ramai cu impresia ca forma cinematografica desavarsita a acelei pelicule a fost rodul unui experiment sau al unui accident fericit.

De asemenea, exista sanse sa ti se intipareasca un minte impecabila tristete emanata de acel film si sa crezi ca regizorul japonez a fost un maestru al portretelor psihologice amare.

Pentru balansare, propun Sanma no aji (Dupa-amiaza de toamna), care, pe langa spulberarea riscurilor amintite mai sus, reuseste o performanta substantiala: desi aproape jumatate din durata sa presupune scene cu oameni care stau la masa (nici pomeneala sa vezi pe cineva alergand), iti tine interesul departe orice agresiune a plictiselii.

Regasim si aici aceleasi cadre lungi, avand camera fixata cu precadere asupra unor interioare bine conturate spatial, fapt care mi-a relevat  intelepciunea abordarii lui Yasujiro Ozu: ca privitor, beneficiez din oficiu de o doza mare de atentie, pe care cinematograful modern o consuma prin decupaje rapide, agitate si chiar distorsionate; aici, n-am parte de asa ceva, rezultatul fiind ca mi-o indrept spre tot ce mi se ofera. Nevoit fiind sa muncesc, remarc si ma bucur de subtilitatea intepretarilor, incluzand taceri semnificative, sau de armonia cromatica a decorurilor si costumelor.

Sanma no aji dezvaluie treptat o complexitate pe care n-ai banui-o dupa lentoarea primului sfert de ora. Avem, pe de-o parte, drama tatalui vaduv, sfasiat intre spectrul singuratatii dupa maritisul fetei si gandul de a o vedea nefericita si neimplinita, la care este martor in alta familie (scenele acelea sunt printre cele mai percutante si mai dureroase ale filmului).

Pe de alta parte, se contureaza o antinomie intre generatii: cei in varsta sunt conventionali, politicosi si retinuti, iar cei tineri sunt mai expansivi, mai materialisti si, nu in ultimul rand, se imbraca altfel. Patimile iscate de consumismul care cuprindea Japonia anilor ’60 si manifestate in familia fiului sunt de tot hazul si nu sunt prea departe de contemporaneitate.

Demne de mentionat sunt si relatiile dintre cei aflati la senectute, cu tachinari si nostalgii, dar si scena, amuzanta la suprafata, din care razbate frustrarea pierderii razboiului.

Yasujiro Ozu a oferit multe lumii cinematografiei, merita sa il redescoperim.