Multe dintre antologiile de film pe care le-am consultat catalogheaza Tokyo monogatari drept una dintre creatiile desavarsite ale celei de-a saptea arte. Probabil ca exprimarile au fost mai putin bombastice si mai subtile decat formula chintesentiala pe care am utilizat-o, dar, in mare, cam asta vor sa exprime si, drept rezultat, intriga.
Vazand pelicula regizata de Yasujiro Ozu, m-am lamurit cum sta treaba. Calitatea desavarsita a filmului consta in foarte fina apropiere de realitate, pe care insa o depaseste la fel de fin.
Niste parinti in etate fac o calatorie lunga pentru a-si vizita in capitala odrasele, mature si la casa lor. Copii, oameni ocupati, nu au timp de ei, doar vaduva unui fiu mort in razboi ii trateaza pe batrani cu atentie si duiosia de care au nevoie, in special mama, care da semne ca nu se simte foarte bine. Se va intampla ceva tragic, prilej cu care fiecare isi va contempla goliciunea vietii, dar se va intoarce la ea, totusi. O singura persoana pare a iesi schimbata din aceasta poveste, fapt pentru care imi staruie in minte o dilema: este o fraiera ca a intarziat cu o decizie pe care ar fi trebuit sa o ia de mult, sau este o eroina care isi vede bunatatea rasplatita?
Mi-a aratat un prieten un documentar despre cum niste tipi au participat la realizarea trilogiei Lord of the Rings printr-o singura activitatea: prelucrau sclipirile din ochii personajelor dintr-o scena, astfel incat atentia privitorului sa fie automat atrasa de cel care vorbeste la un moment dat. Am simtit aceeasi orientare a propriei atentii in Tokyo monogatari, cu diferenta ca aici nu e niciun aport tehnic.
Doar maiestria lui Yasujiro Ozu in a compune cadrele si profunzimile spatiale si interpretarile retinute, dar precise ale actorilor (ca sa nu fiu nedrept, ar trebui sa ii amintesc pe toti, dar as incarca articolul, asa ca ii aveti aici) iti muta privirea si gandul exact unde trebuie, astfel incat sa parcurgi o frantura de viata pe care o poti intalni oriunde. Aceasta realitate are, insa, deasupra un strat de lac, care ii confera stralucire poetica, precum si locul perpetuu in orice antologie de film.
Efectul cathartic este simplu si nu atat de inuman transmis ca in Amour: batranii au nevoie de atentie si de timp, tocmai pentru ca ei nu mai au atat de mult la dispozitie.
