In memoriam Satoshi Kon

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.

Un Rosebud are fiecare

James Dean a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Heath Ledger a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Satoshi Kon a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Probabil că acest din urmă nume nu e atât de cunoscut precum celelalte, însă cineastul nipon merită redescoperit, pentru că, deși a realizat doar trei* pelicule de animație, acestea sunt, fără excepție, remarcabile.

Prima a fost Pafekuto buru (Perfect Blue), iar cea de-a treia, poate și cea mai cunoscută, Papurika (Paprika).

Cronologic, între acestea se găsește Sennen joyu (Millenium Actress), poate cel mai accesibil și mai emoționant dintre filmele sale.

Un reporter și un cameraman merg la o fostă mare actriță, demult retrasă, atât din activitate, cât și din lumea dezlănțuită.

La demolarea studiourilor unde cunoscuse gloria este găsită o cheie care îi fusese talisman, pe care reporterul i-o redă, declanșând astfel o anamneză similară celei din Citizen Kane, care se suprapune pe o frescă a istoriei Japoniei, începând din perioada militaristă imperială și sfârșind în cea occidentalizată postbelică.

Orson Welles a revoluționat arta narativității, fără doar și poate, însă și el a fost limitat de caracterul material, palpabil al mediului său de lucru

Satoshi Kon are libertatea oferită de animație, așa că filmul său e o superbă și desăvârșită osmoză de stiluri și planuri narative, care evoluează fluid, ba mai și oferă posibilitatea unui fir emoțional secundar, cel al reporterului cu pricina, care a crescut și a visat la a fi parte din universul fictiv pe care l-a construit actrița pe parcursul carierei.

Depun mărturie că eu însumi m-am visat în Ivanhoe sau în Star Wars sau în James Bond.

Pentru un spectator cu o bună cunoaștere a cinematografiei nipone, Sennen Joyu oferă subtile trimiteri la estetica unor legendari înaintași: costumele și dinamica lui Akira Kurosawa, incursiunea în supranatural a lui Kenji Mizoguchi sau poziționarea geometrică și sugestivă a personajelor lui Yasujiro Ozu.

Lumea filmelor e un creuzet în care se amestecă valorile trecutului și talentul prezentului.

Iar mesajul de la finalul acestei pelicule de animație e înțelept și universal aplicabil.

Idealurile sunt pentru a fi urmărite, nu neapărat ajunse.

Erată: Ulterior am aflat că există și o a patra – The Tokyo Godfathers.