Avatarurile singurătății și palidele ei remedii

By Iulian in Carti 0 Comment

Există un loc unde timpul și spațiul nu există.

Acesta este mintea omenească.

Acolo ne putem vedea în Babilonul antic sau într-o colonie de pe Marte peste trei secole de-acum.

Acolo se adună amintiri și traume care răzbat de decenii.

Acolo reconstruim ceea ce credem că simt și fac alții.

Această anulare spațio-temporală este unică pentru fiecare dintre noi și e imposibil de duplicat.

Însă Jon Fosse a avut îndrăzneala să exprime asta literar, iar Comitetul Nobel a înțeles și i-a dat premiul atât de râvnit.

Cu largul și promptul concurs al prietenilor de la Libris, am fost în măsură să evaluez justețea acestei decizii la scurt timp după anunțul oficial, prin lectura cărții Numele celălalt. Septologie I-II.

Ce remarci încă de la început este că autorul norvegian duce tehnica narativă a fluxului conștiinței și eludarea punctuației pe culmi nemaiîntâlnite de tupeu.

La William Faulkner, James Joyce sau Camilo Jose Cela tot mai găsești câte un punct să oprească fraza și să te lase să-ți tragi răsuflarea.

Aici, nema.

Jon Fosse te împinge în vâltoarea unui șuvoi de cuvinte și te obligă să te descurci.

Și, odată ce înveți să mergi pe cursul fluid al prozei sale, îi descoperi și meritele.

Unde nu există timp și spațiu, nu există nici ierarhii estetice.

Retrospectiv, sunt profund impresionat de cât de natural și de plastic sunt redate exercitarea nevoilor fiziologice ale unui câine, dar și acute crize existențiale. Scriitura e fasonată atât de fin, încât tranziția de la una la alta nu te șochează, nu te smulge din flux, ci doar te încântă.

Vocea din Numele celălalt. Septologie I-II este a unui pictor care suferă de singurătate, deplasându-se somnambulic într-o lume cu persoane atinse de aceeași cumplită maladie.

Antidot nu există, doar palide îngrijiri paliative – amintirile, solidaritatea, arta, credința, iubirea.

Niciuna nu funcționează impecabil, dar fără ele, simți o pustietate abisală.

Ideal, cartea ar merita citită de la un cap la altul, fără întrerupere. Dar asta e greu de realizat, așa că o provocare este să alegi momentul când să oprești lectura, astfel încât să nu spulberi transa unui moment sau a altuia.

Iar dacă e să aleg o bucată a acestui roman care m-a copleșit pur și simplu, aceasta ar fi rememorarea expediției întreprinse de protagonist, puștan fiind, alături de surioara sa.

E incredibil cum Jon Fosse reușește să stârnească atât pitoresc și atâta tensiune în descrierea unui mic act de iresponsabilitate infantilă, pe care l-am comis, probabil, mulți dintre noi – aventurarea în locuri mai periculoase decât ne dădeau voie părinții.

Acolo, în acele pagini, am simțit pecetea unui Nobel dat pentru literatură pură.

Jon Fosse.

Luați aminte la numele acesta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă țin bine informat și citit.

Inocența și avatarurile ei

By Iulian in Carti 0 Comment

Se apropie sezonul premiilor Nobel din 2022, așa că am făcut o incursiune în proza lui Abdulrazak Gurnah, laureatul din 2021, ca o avanpremieră.

Paradis poate fi ușor catalogat drept un bildungsroman, pentru că urmărește evoluția dezvoltării somatice și psihologice a lui Yusuf, un băietan de pe coasta de Est a Africii, dat de tatăl său zălog pentru o datorie unui unchi mai bogat.

Acest simplu transfer de autoritate este cheia înțelegerii finalului cărții, dar și unul dintre motivele pentru care aprob decizia Academiei suedeze în ceea ce-l privește pe scriitorul tanzanian.

Deși evocă mirosurile și culorile și atingerile continentului și meleagurilor natale cu un estetism devotat și eficient, nu se sfiește să compună un tablou lucid al tuturor tragediilor și dramelor care îl macină.

Servitutea ca mod de viață reiese în moduri aproape neplăcute pentru un european. Chestiunile de liber arbitru sau dreptul de a răspunde la abuzuri nu mai sunt de la sine înțelese și, pe parcursul romanului, aproape te temi că inocența lui Yusuf va fi mânjită în fel și chip.

Iar atentate la ea sunt destule, dar niciodată nu sunt descrise printr-o lentilă focalizată. Abdulrazak Gurnah își deapănă povestea, cu toate aluziile și semnificațiile ei, iar noi extragem din ea cât ne lasă subtilitatea gândirii.

Dincolo de drama individului, e admirabil cum autorul reușește să redea complicata frescă a raporturilor sociale, economice și de forță dintr-o regiune puțin spus încurcată.

Avem populații indigene care sunt musulmane, altele care și-au păstrat religiile animiste, avem creditori indieni și negustori arabi, precum și spectrul implacabilei acțiuni a colonialismului european.

Din nou mă văd nevoit să o spun, nimic din toate acestea nu este înfățișat didactic. Totul răzbate din narațiunea care curge agale și ne împinge ușor și pe noi spre deznodământul cu un tâlc pe care motivația juriului Nobel l-a sintetizat bine.

Pentru abordarea fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților suspendați între culturi și continente.

Da, ader la laurii care au fost puși pe fruntea lui Abdulrazak Gurnah.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă o doză de Nobel dat pe bune.

O blasfemie asumată

By Iulian in Carti 0 Comment

Toţi aceia care au un cult pentru Gabriel Garcia Marquez sunt rugaţi să ia loc sau să se oprească, în cazul în care lecturează acest scurt articol din mers, ca să nu cumva să intre într-un stâlp sau coş de gunoi stradal.

Romanul lui Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb, este mai mare decât Un veac de singurătate.

Mai mare ca stil, mai mare ca impact emoţional, mai mare ca virtuozitate narativă.

Fiecare dintre cele trei trăsături poate fi detaliată, dar la ce bun?

Nu vă voi mai spune decât atât:

Am citit Un veac de singurătate şi nu regret.

Dar nu mă voi întoarce asupra lui vreodată.

Am citit Oameni de porumb şi simt că, peste vreo zece ani, când mintea îmi va fi evoluat, îl voi reciti, pentru că mai sunt cotloane neexplorate ale prozei guatemalezului, precum triburi pierdute prin jungla amazoniană.

Gracias, Señor Asturias!