Există un loc unde timpul și spațiul nu există.
Acesta este mintea omenească.
Acolo ne putem vedea în Babilonul antic sau într-o colonie de pe Marte peste trei secole de-acum.
Acolo se adună amintiri și traume care răzbat de decenii.
Acolo reconstruim ceea ce credem că simt și fac alții.
Această anulare spațio-temporală este unică pentru fiecare dintre noi și e imposibil de duplicat.
Însă Jon Fosse a avut îndrăzneala să exprime asta literar, iar Comitetul Nobel a înțeles și i-a dat premiul atât de râvnit.
Cu largul și promptul concurs al prietenilor de la Libris, am fost în măsură să evaluez justețea acestei decizii la scurt timp după anunțul oficial, prin lectura cărții Numele celălalt. Septologie I-II.
Ce remarci încă de la început este că autorul norvegian duce tehnica narativă a fluxului conștiinței și eludarea punctuației pe culmi nemaiîntâlnite de tupeu.
La William Faulkner, James Joyce sau Camilo Jose Cela tot mai găsești câte un punct să oprească fraza și să te lase să-ți tragi răsuflarea.
Aici, nema.
Jon Fosse te împinge în vâltoarea unui șuvoi de cuvinte și te obligă să te descurci.
Și, odată ce înveți să mergi pe cursul fluid al prozei sale, îi descoperi și meritele.
Unde nu există timp și spațiu, nu există nici ierarhii estetice.
Retrospectiv, sunt profund impresionat de cât de natural și de plastic sunt redate exercitarea nevoilor fiziologice ale unui câine, dar și acute crize existențiale. Scriitura e fasonată atât de fin, încât tranziția de la una la alta nu te șochează, nu te smulge din flux, ci doar te încântă.
Vocea din Numele celălalt. Septologie I-II este a unui pictor care suferă de singurătate, deplasându-se somnambulic într-o lume cu persoane atinse de aceeași cumplită maladie.
Antidot nu există, doar palide îngrijiri paliative – amintirile, solidaritatea, arta, credința, iubirea.
Niciuna nu funcționează impecabil, dar fără ele, simți o pustietate abisală.
Ideal, cartea ar merita citită de la un cap la altul, fără întrerupere. Dar asta e greu de realizat, așa că o provocare este să alegi momentul când să oprești lectura, astfel încât să nu spulberi transa unui moment sau a altuia.
Iar dacă e să aleg o bucată a acestui roman care m-a copleșit pur și simplu, aceasta ar fi rememorarea expediției întreprinse de protagonist, puștan fiind, alături de surioara sa.
E incredibil cum Jon Fosse reușește să stârnească atât pitoresc și atâta tensiune în descrierea unui mic act de iresponsabilitate infantilă, pe care l-am comis, probabil, mulți dintre noi – aventurarea în locuri mai periculoase decât ne dădeau voie părinții.
Acolo, în acele pagini, am simțit pecetea unui Nobel dat pentru literatură pură.
Luați aminte la numele acesta.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă țin bine informat și citit.
