Stai și tu ca omu’ pe bancă în parc, să lucrezi ceva pe tabletă, și vine o năroadă fistichie, cu limbuție compulsivă lângă tine și de-aici să te ții distracție.

Nu pentru sărmanul protagonist, ci pentru noi, spectatorii.

Motivul principal pentru care am ales să merg la piesa asta a fost că am văzut scris pe afiș cu litere de-o șchioapă că e regizată de Radu Gabriel, unul dintre foștii componenți ai trupei Vouă.

Ca să explic cititorilor mai tineri, aceasta a fost una dintre cele mai hazoase și mai reușite găști de comedie accesibilă din istoria postdecembristă a României.

Iar de Radu Gabriel mă leagă amintirea de neșters a scheciului cu Lucreția, rămas proverbial la mine în casă.

Trioul conjugal aici de față exact asta este. Un scheci prelung, care te ține în priză distractivă, ba te mai și electrocutează din când în când cu niște hohote de râs la care plămânii de-abia fac față.

Textul e semnat de Maria Radu, care își trage și a mai mare felie de hilaritate, etalând un arsenal de expresivitate vocală care te încântă și de la care ai de învățat.

Da, da, să ai umor mai înseamnă și să știi cum să îți modulezi vocea, iar asta se pierde, din cauza pacostei numite tehnologie digitală.

Mariei Radu îi țin isonul așa cum se cuvine Oleg Apostol și Luminița Bucur, iar piesa nu are cu mult peste o oră, deci întrunește și respectul pentru spectator.

Teatrul e un continuum care variază de la artă de-aia de la care ți se strânge stomacul degeaba până la produse bine realizate și bine livrate, întru ușurarea buzunarelor spectatorilor.

Puteți să-mi spuneți superficial, dar, în ultimă instanță, le prefer pe cele din urmă.