Măști din neant

Există scriitori a căror faimă se întemeiază cu precădere pe o singură carte.

Uneori și Nobelul le este tot decernat tot grație ei.

E și cazul lui Ivo Andric, scriitorul iugoslav (prefer termenul ăsta anacronic, ca să evit discuția cărei nații îi aparține) care ne-a oferit o minunată frescă multiseculară a unui crâmpei de Balcani în Era un pod pe Drina….

Ispitit de harul său de narator, dar și de curiozitatea de tip avocatul diavolului, menită a explora justețea marei distincții oferite de Academia Suedeză, m-am aplecat asupra volumului postum Povestiri din singurătate.

Deși scurtă, cartea parafează orice fel de onoruri care s-au abătut asupra autorului și elimină orice motiv de dubiu că suntem în preajma unui mare scriitor.

Este vorba de o suită de portrete de diverse feluri și din diverse epoci, pe care le trasează cu un penel de Gericault, dar cu o profunzime de Francis Bacon.

Fiecare dintre aceste figuri ne este prezentată drept o fantomă care îl vizitează pe povestitor, dibaci mecanism stilistic, care îi permite lui Andric să adopte postura de narator omniscient fără posibile obiecții din partea cititorilor.

Deși venind din neant, acești oameni evocați de autor sunt credibili, palpabili chiar.

Nu sunt glorioși, dar sunt elocvenți pentru a construi un vast peisaj multicultural. Nu e o jelanie față de un trecut pașnic.

Ba chiar cartea s-ar putea citi în cheia psihologiei contemporane, căci ilustrează sfâșietor concepte precum ”mecanisme de coping” sau ”tramă trangenerațională”.

Povestirile din singurătate nu ocolesc escrocheriile, asasinatele, adulterele, manipulările, ba nici sclavia sau suicidul.

Dar istoria nu este cea mai frumoasă poveste pentru că are cele mai frumoase fapte sau personaje.

Este frumoasă, pentru că în ea regăsești tot e uman.

A-l fi avut pe Ivo Andric drept cronicar a fost un privilegiu, iar a putea încă să îi citim scrierile este o ocazie care nu trebuie ratată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă pregătesc pentru un nou sezon de Nobel aducîndu-mi-l pe unul meritoriu din trecut.

Nobel în Balcani

În 2025, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele din memorie, așa că lăudați-mă) a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”opera convingătoare și vizionară, care, chiar și în mijlocul unei terori apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Așa cum numai românii știu să-și înghită amarul că IAR nu a luat Mircea Cărtărescu, au descoperit că scriitorul maghiar e născut la câțiva kilometri de granița cu noi, iar asta le-o ogoit frustrarea oleacă.

E un mecanism de compensare psihologică discutabil, însă a ni-l însuși o țâră pe acest nobelizat nu este, în cazul de față, lipsit de noimă, pentru că este de-a nostru, din Balcani.

Iar cele peste cinci sute de pagini ale romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim demonstrează asta fără putință de tagadă.

Vestea sosirii numitului cap înnobilat provoacă un iureș de reacții în orășelul său de baștină, de la oficialități la oamenii străzii, totul plutind nițel de-asupra absurdului recognoscibil al viețuirii în partea asta de Europă. Adăugam aici și pe un profesor sărit, ale cărui monologuri interioare sunt leit delirurile lui Călin Georgescu.

Toate vocile pe care le auzi în roman intra- și extradiegetic, sunt maghiare, dar le poți plasa fără dificultăți și peste arcul carpatic. Cred că ajută aici și traducerea excelentă a lui Ildiko Gaboș-Foarță, care, soție de poet fiind, a știut cum să adapteze limbajul maghiar specificului nostru, rezultând o bijuterie de umor, lirism și cutremurare.

Stilistic, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele fără să apăs deloc pe Backspace, așa că lăudați-mă) uzează de aceleași fraze prelungi, care se întind pe pagini bune, dar e mai îngăduitor decât un Camilo Jose Cela, care nu îți dă un punct câte un capitol întreg, sau un Jon Fosse, care e aproape matematic în structura sintaxelor.

Maghiarului născut aproape de Românie îi merge condeiul de parcă l-ai asculta la o biciușcărie de Piața Mare sau la o întrunire de primărie de oraș-sat (nu dau nume, da’ le știți).

Și, mai important ca orice, merită menționat că e primul scriitor de Nobel după Mo Yan, adică de peste un deceniu, care m-a făcut să râd.

E râsul ăla pe care îl provoacă cei de la Times New Roman, doar că e obținut cu mijloace mai nobile.

Așa că iată Nobelul pentru Literatură ajuns în Balcani.

Să ne bucurăm citindu-l.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru promptudinea și generozitatea în a mă ajuta să edific cum e cu Nobelul din 2025.