Ghici cine se aburește la cină

Cei de la Pixar și-au făcut viața grea și ușoară, deopotrivă.

Ușoară, pentru că orice film nou plăsmuit are garanția calității predecesoarelor.

Grea, pentru că orice film nou plăsmuit e judecat sub greutatea calității predecesoarelor.

Care sunt multe, iar numărul lor sporește de la an la an.

De aceea nu m-am mirat că Elemental, care e excelent de la un cap la altul, nu avut parte decât de aprecieri călduțe, în cel mai bun caz.

Asta, în condițiile în care rețeta magică a celor la Pixar (amuzament pentru cei mici, delicii deștepte pentru cei mari) e utilizată încă o dată cu succes, fără a fi vreo pastișă ordinară, menită exclusiv a mulge bani de la public, cum sunt cele mai recente trei filme Star Wars.

Povestea din Elemental se desfășoară într-un oraș în care materiile primordiale (apă, foc, pământ, aer) trăiesc separat și nu interacționează decât în limitele minimului necesar. O segregare firească, aparent benignă, dar segregare fără doar și poate.

Aceasta este ideea centrală din care regizorul Peter Shon și echipa sa trimit diverse aluzii la discriminarea din realitate, care nu este tot timpul un apartheid brutal. Câteodată e subtilă, e ascunsă în micile gesturi și practici ale vieții de zi cu zi.

De aici rezultă forța relației neverosimile chiar și fizic dintre o tânără focoasă și un tânăr apos.

Dar idila lor nu este doar manifest pentru amor omnia vincit. Mai ales în personajul ei, scenariștii încărca și ambivalența imigrantului de a doua generație, care are de balansat cultura de origine cu deschiderea celei de adopție.

Dar să nu cădem în păcatul seriozității.

Până la urmă, vorbim de o producție Pixar și nu toată lumea are chef de melodrame și de corectitudine politică, oricât de frumos ar fi ambalate.

Nu-i problemă, Elemental este încântător din toate punctele de vedere senzoriale, ba are și niște bonusuri splendide pentru cine știe suficient de bine engleză.

Realizatorii exploatează la maxim posibilitățile creative oferite de natura personajelor și a universului și elaborează niște scene și niște gaguri la care te topești de drag și te aburești de plăcere. Iar jocurile de cuvinte de pe tot cuprinsul filmului sunt atât de istețe, că e o încântare în sine să le colecționezi mental.

Vă dau două exemple micuțe.

El (aposul) îi dă întâlnire ei (focoasa) la el în cartier și o duce la un spectacol intitulat Tide and Prejudice.

Ea (focoasa) îi spune lui (aposul) un proverb Firish, limba din țara ei de origine.

Spunea cineva, undeva despre Elemental că este semn că Pixar nu mai poate face filme mari.

O fi, dar pentru mine e și un semn că Pixar nu poate face decât filme bune.

Așa că, Pixar dragilor, dați-i înainte!

Evolutia postcomunista a thriller-ului

district-9-posterDoua precizari: nu o sa ma aplec decat asupra unei subspecii a acestui gen de film, mai precis, asupra thriller-ului de haituiala; asa cum o arata si titlul, nu o sa urmaresc istoria acestui tip de thriller de la originile cinematografiei si pana astazi, pentru ca nu m-am hotarat inca sa imi dau vreun doctorat la Spiru Haret.

The Fugitive. Thriller de urmarire deja clasic, adanc ancorat in realitate, cu efecte speciale cat sa sustina povestea, cu preocupare intensa pentru umanitatea si verosimilul situatiilor si mizand mult pe interpretari de exceptie.

Enemy of the State. Pastreaza multe din caracteristicile predecesorului, mai ales in privinta interpretarilor, dar se concentreaza mai mult pe a aduce la zi evolutia tehnologica si implicatiile sale la nivel de efecte sociale.

Minority Report. Depasim contemporaneitatea si ne deplasam intr-o varianta de viitor, pornind de la o premiza originala. Acum accentul se deplaseaza pe efectele speciale si pe construirea contextului general, adica a lumii futuriste unde se desfasoara actiunea. Interpretarile se pastreaza la un nivel decent, dar nu mai constituie principala atractie.

District 9. Cadrul SF se pastreaza, dar mutatiile in structura narativa si in cea simbolica sunt marcante. Intr-un moment nu indepartat de al nostru, langa un oras mare apare o nava extraterestra, dar nu cu intentii agresive, ci mai degraba esuata. Echipajul ei, format din cateva milioane de fiinte umanoide verzi, gaseste azil in acel oras si ajunge sa formeze un ghetto in toata legea, cu toata mizeria si discriminarea aferente. Ajungem in punctul in care personajul principal, un functionar cu toate trasaturile acestei categorii profesionale, este insarcinat sa evacueze toata aceasta populatie extraterestra. I se intampla ceva si ajunge cel mai haituit om de pe planeta, se aliaza chiar cu un extrapamantean, iar bunul simt ma obliga sa ma opresc aici cu dezvaluirile.

Ceea ce face acest film remarcabil este structura narativa, asemanatoare unui documentar, filmat ca pentru televiziune si presarat cu declaratii de la diverse persoane implicate si modul cum tiparele sistemului de valori (oamenii – buni, alienii – rai) sunt inversate. Alegoria despre apartheid (filmul e realizat in Africa de Sud) e evidenta.

Pe langa aceste trasaturi inovative, filmul pastreaza caracteristicile acumulate pana acum de inaintasii sai. Are actiune antrenanta, cu o bucata consistenta in blood and gore, interpretari bunicele (cu un asterisc in plus pentru actorul principal, Sharlto Copley), dezvoltari de relatii interumane, pardon, inter-specii, superficiale, dar suficiente, si un final care, fir-ar sa fie, ma obliga sa imi refac iar acel top 10 de care v-am mai spus.

District 9 e un semnal imbucurator ca, oricat ne-am fi rafinat gusturile si pretentiile in materie de filme, meseriasii adevarati ai industriei viselor tot mai gasesc resurse sa ne surprinda, sa ne tina in suspans si sa ne incante.