Shakespeare 2016 – Hamlet, Who’s There?

Mi-aduc aminte ca a fost o editie a Festivalului Shakespeare cand au fost numai reprezentatii ale piesei Hamlet. Cred ca am vazut una si mi-a ajuns, e o creatie prea densa, prea macabra si prea grea din punct de vedere intelectual, incat plapandul meu creieras nu ar fi rezistat la o asemenea supradoza shakespeariana.

Anul acesta m-am incumetat sa o a doua punere in scena a acestei tragedii chintesentiale si bine am facut. Hamlet, Who’s There? este o abordare moderna, care comprima textul piesei, il reduce la personajele principale si concentreaza actiunea intr-o singura noapte, intr-un cadru minimal si familial, doldora de conflicte mocnite si ganduri chinuitoare.

Interpretarile actorilor englezi au fost impresionante; chiar si aceia care, initial, pareau a-si rosti replicile fara vreun aplomb dobandesc dimensiuni noi pe parcurs – Ofelia e stearsa la inceput si cutremuratoare la final, iar un Polonius foarte putin intrigant preia si rolul groparului pe care il compune cu o foarte inspirata tenta de absurd.

Campionii au fost insa cei doi mari dusmani – Claudius si Hamlet. Actorul care l-a jucat pe uzurpator si-a exprimat degradarea morala prin niste manifestari fizice gretoase, dar atat de bine integrate declamarii replicilor, incat si-au atins scopul.

De partea cealalta, dintr-o lunga serie de Hamleti care si-au manifestat complexitatea in fata ochilor mei, acesta castiga detasat titlul de cel mai dezaxat. Aceasta a fost, de fapt, directia de ansamblu a piesei: a explicat toata evolutia tragediei intr-un mod laic, din care dispar inefabilul si supranaturalul, in care totul e rodul unor tare psihice. Orice obiectie pe care ati avea-o fata de aceasta ciuntire ar disparea, daca l-ati fi vazut pe Hamlet in scena discutiei cu duhul tatalui. A fost asemanatoare cu aceea din piesa sud-africana, insa, daca acolo era foarte inspirat jucata in cheie parodica, aici a fost maladivitate pura, curat material pentru rezidentii de la psihiatrie. E suficient sa imi aduc aminte de consulviile personajului si simt nevoia sa ma scutur de acea imagine neplacuta.

De aici si paradoxul artei pe care l-am trait din nou: piesa neplacuta, care mi-a placut.

Sursa imgini: www.shakespeare.tncms.ro.

Shakespeare 2016 – Hamlet

hamlet_abrahamse1

Pe sud-africani mi i-au laudat atat Anda si Dana acum doi ani, incat m-am grabit sa merg sa ii vad jucand Hamlet.

Si bine am facut.

A fost un abordare inedita, pornind de la un fapt istoric: una dintre primele reprezentatii ale acestei tragedii shakespeariene chintesentiale a fost jucata de catre membrii echipajului unei nave a companiei Indiilor Orientale, chiar la bordul acesteia.

Piesa sud-africana a folosit o mizanscena care a sugerat un astfel de cadru, foarte de efect la inceput, cand pacanitul sacadat al unui cabestan, mini-bazinele cu apa de pe margini sau mimarea frigul din timpul cartului de noapte m-au transportat acolo, intr-un veritabil illo tempore maritim. Mi s-a parut, totusi, ca in a doua parte au abandonat toate aceste elemente, sau macar le-au estompat in favoarea unor efecte auditive mai moderne si, desi pana la acel moment eram inhatat de calitatea interpretarilor, tot am remarcat aceasta fractura.

hamlet_abrahamse2

Ce m-a surprins initial, insa a ajuns sa-mi placa prin inedit si prin calitate, a fost faptul ca am avut parte de un Hamlet in cheie vag parodica. Barbati in roluri de femei am mai vazut in reprezentatii de Shakespeare, insa podoaba capilara a „Gertrudei” sau gingasia bine jucata a Ofeliei nebarbierite de cateva zile m-au distrat pe cinste. Totul a culminat cu scena discutiei dintre Hamlet si duhul tatalui sau – gaselnita corpului posedat a fost amuzanta si impresionanta totodata.

Acesta a fost momentul cand am inceput sa inteleg de ce protagonistul Marcel Meyer a fost (si poate o mai fi, cine stie?) obiect de adoratie pentru amicele mele teatrofile. Cu un arsenal interpretativ imbelsugat, a transmis multitudinea de nuante ale acestui personaj-monument al literaturii: ambivalenta nebuniei reale vs. simulate, cruzimea si duiosia, pietatea si duritatea. Restul distributiei nu se lasa mai prejos, iar rezultatul total este un spectacol de teatru agreabil a carui lungime trece neobservata.

hamlet_abrahamse3

Sursa imagine: Pagina de Facebook a Festivalului International Shakespeare 2016 (autor: Florin Chirea)

Shakespeare 2016 – Macbeth Badya

DSC_2596

Macbeth Badya n-a fost un simplu spectacol, a fost o experienta culturala cumulativa.

Unicul interpret a reusit performante succesive.

In primul rand, m-a impresionat pitorescul figurii; machiat, cu un par lung cret pentru care sigur era invidiat de doamnele si domnisoarele din public, inzorzonat cu o sumedenie de clopotei cu sunet placut, a degajat un exotism greu de uitat.

Apoi, am fost coplesit de prestatia atletica. Nu numai ca a adoptat variate posturi obositoare (pe unele le-am incercat si eu in diverse situatii si pot sa depun marturie pentru caracterul lor extenuant), dar le-a si executat intr-un ritm frenetic, in perfect acord cu muzica. A existat un moment spre finalul reprezentatiei cand a facut o pirueta si stropii de sudoare s-au raspandit de jur imprejur intr-un magnific tablou al daruirii corporale.

Nu in ultimul rand, dupa ce m-am acomodat cu personajul si cu miscarile sale trepidante, am inceput sa apreciez si modul cum sunt punctate momente si motive cheie din opera care da numele spectacolului. Evident, au fost infatisate simbolic, insa chiar si asa, am fost uluit de caracterul vag androgin in care si-a tinut personajul, fapt care i-a permis sa ii redea atat pe Macbeth cat si pe Macbeth cu maxima sugestivitate.

Dincolo de toate, Macbeth Badya m-a transportat intr-o lume indepartata si fascinanta, antica Indie care dadea lumii Vedele, cand inca in alte parti ale lumii de-abia se scrijelea pe stanci neslefuite, totul prin intermediul unei opere universal accesibile, cea shakespeariana.

DSC_8865.resize

Sursa imagini: www.shakespeare.tncms.ro.

 

Shakespeare 2016 – Richard II

KingRichardII0416(C)Maiko Miyagawa

Festivalul Shakespeare din 2016 a debutat grandios. Acesta este cuvantul pe care ma vad nevoit sa-l folosesc pentru a descrie inceputul, desfasurarea si sfarsitul piesei Richard II, regizata de Yukio Ninagawa si jucata de un numar impresionant de actori de la doua ramuri ale Teatrului Saitama din Japonia.

Sa vezi in jur de 80 de oameni pe o scena nu la dimensiuni maxime, dansand tango cu o sincronizare neverosimila si plimbandu-se in scaune cu rotile este ceva nemaivazut, insa nu doar amploarea copleseste, ci si precizia. Inca de la primele scene, am remarcat exactitatea cu care actorii se plaseaza si se deplaseaza, conturand astfel o superba geometrie a actului teatral.

Anvergura a generat momente care au variat de la sublim (marea inspumata) la comic subtil (regina si suita ei ascunzandu-se in gradina) sau impresionant prin executie (cei doi cai, dintre care unul era un pic naravas).

KingRichardII1069(C)Maiko Miyagawa

Subiectul acestei piese nu mi-era foarte familiar, marturisesc, insa abordarea japoneza nu se abate de la textul shakespearian, astfel ca toate personajele, conflictele si transformarile psihologice se clarifica si decurg fara dificultati.

Interpretarile au fost specifice actorilor din zona Asiei: expresivitate a fetei mai redusa (desi alunecosul duce de York a prezentat o gama larga de grimase), compensata de un non-verbal graitor si de impecabila miscare scenica. Cei doi protagonisti evolueaza in paralel, in sensuri diferite: Bolingbroke este nobil si patimas si devine ipocrit si tiranic, Richard II este arogant si indiferent si devine contemplativ si filosofic.

KingRichardII1224(C)Maiko Miyagawa

Am pomenit tangoul in treacat, insa stiam ca ma voi intoarce asupra lui. Momentul cand marea de interpreti, la un semn, se metamorfozeaza in cupluri in care batrani si tinerii danseaza in cea mai frumoasa comuniune de generatii pe care mi-a fost dat s-o vad vreodata, a reusit sa alunge pentru cateva clipe orice urma de emotie negativa din mine – n-a mai ramas decat o stare de bucurie absoluta a vietii. Numerele individuale de tango, dincolo de desavarsirea miscarilor, s-au compus intr-o foarte sugestiva metafora a puterii de a-i domina si abuza pe ceilalti.

Am trait si un paradox: desi incantat de piesa care nu inceta sa imi ofere delicii intelectuale si artistice, intuiam ca se va sfarsi cu acelasi moment, pe care il asteptam cu o alta forma suprema a bucuriei: aceea a anticiparii.

Ce noroc e sa traiesti in Craiova anului 2016 cand ai Festivalul Shakespeare!

KingRichardII0372(C)Maiko Miyagawa

Sursa imagini: www.shakespeare.tncms.ro.