Odă pentru trei comori

By Iulian in Filme 0 Comment

Printre multele năbădăi care l-au încercat pe Marlon Brando de-a lungul timpului a fost și aceea de a fi producător de filme.

Și-a fondat o companie, care, asemeni mofturilor proprietarului, n-a supraviețuit prea mult, dar care și-a pus mica amprentă în istoria cinematografiei, oferindu-ne o creație de un pitoresc deosebit – Paris Blues.

Doi americani expatriați în Paris și cântăreți de jazz și două turiste tot americance au idile alterate de ambițiile și viziunea de viață a fiecăruia.

Inițial, cele două cupluri ar fi trebuit să fie încrucișate, dar suntem în 1961, deci cu câțiva ani buni înainte de revoluționarul Guess Who’s Coming to Dinner, așa că regizorul Martin Ritt și scenariștii săi au optat pentru configurații amoroase monocolore.

De aceea, relația dintre Sidney Poitier și Diahann Carroll e mai simplistă și vizează mai mult ambivalența populației de culoare a SUA față de lupta pentru drepturi civice.

Reacții feromono-emoționale mult mai consistente sunt între Paul Newman și Joanne Woodward, la care a contribuit neîndoios și că acești doi mari actori erau căsătoriți și au format unul dintre cele mai trainice cupluri de la Hollywood, recunoscut că subminează chiar și din cele mai înverșunate povești de dragoste.

Dar, așa cum jazzul nu este o poveste, ci este o suită de stări sufletești, uneori contradictorii, Paris Blues nu este despre ce se întâmplă, ci despre a contempla sublimul în varii manifestări.

Coloana sonoră, compusă de însuși Duke Ellington și nominalizată la Oscar, este strălucită și însoțește impecabil Parisul redat cu noblețea imaginii alb-negru, ca într-un prelung album de Henri Cartier-Bresson.

Zâmbetele candide ale lui Poitier și Carroll luminează o imagine nocturnă a catedralei Notre-Dame, iar siluetele lui Newman și Woodward se preumblă pe aceleași chei ale Senei pe unde îi admirăm și pe Cary Grant și Audrey Hepburn în coloratul Charade.

Și, ca o încununare a tot ce este și își propune să fie Paris Blues, filmul beneficiază de apariția extraordinară a marelui Louis Armstrong, care își împumută talentul colosal și zâmbetul larg unei scene de o vitalitate molipsitoare, care trebuie să-i fi încântat și mobilizat pe Sidney Poitier și Paul Newman.

Fără să fi schimbat fața lumii, așa cum au făcut-o alte pelicule mai influente, Paris Blues este o odă adusă unor trei comori ale omenirii:

Jazzul.

Parisul.

Cinematografia de odinioară.

Odiseea la dublu

By Iulian in Filme 0 Comment

Un film in care scenariul e amuzant, imaginile memorabile si interpretarile care mai de care e o delicatesa. Care trebuie savurata, nu puricata din spirit de carcoteala.

The Defiant Ones intra in aceasta categorie. Cum spuneam, daca te apuci sa cauti cusururi in verosimilitatea povestii despre doi detinuti evadati, unul alb si unul negru, care se au ca soarecele si pisica, dar sunt legati cu un lant masiv de fier, pe urmele lor fiind cel mai sictirit haituitor pe care l-am vazut vreodata in vreun film (ganditi-va la exact opusul lui Tommy Lee Jones in The Fugitive), veti gasi multe lucruri care sfideaza logica: cum naibii pot sa supravietuiasca atat in salbaticie doi oameni care nici n-au libertate maxima de miscare, cum de nu-i intalneste nimeni etc.?

Dar nu logica e ce ne intereseaza intr-un film, nu? Daca asa e, atunci va veti delecta cu un duel actoricesc suculent pana la satietate, format din Tony Curtis si Sidney Poitier, si care e mai mult decat suma partilor. Fara a junge la hazul nebun din Some Like It Hot, Curtis e super amuzant prin aerul de cocos coltos, iar Poitier isi pastreaza aerul maiestuos pe care i-l stim din atatea filme, dar ii imprima o nota mai salbatica si neimblanzita, asezonata cu un zambet trist si ironic. Cei doi mai ca se devoreaza unul pe altul si trec prin diverse peripetii, iar legatura fizica se transforma intr-una sufleteasca, demonstrand ca simpla atitudine face diferenta intre a-l considera pe cel de langa tine o povara sau un sprijin.

Filmul mai dezvolta cateva fire narative, fara a-l abandona vreun moment pe cel principal. Seriful aflat pe urmele celor doi si partea sa de povestire degaja la randul lor atat umor, care ar putea sa sustina o comedie de sine statatoare.

Ca si in alte productii ale acelei perioade care l-au avut protagonist pe Sidney Poitier si The Defiant Ones are ca miez rasismul. Nu e personaj care sa nu reactioneze cumva la vederea tovarasului lui Tony Curtis. Dar, ca si in viata reala, unii aleg sa treaca peste barierele culorii, altii nu. Meritul scenariului este ca nu il incarca pe negru cu merite si pe alb cu defecte; fiecare dintre ei are momente cand smulge induiosarea privitorului prin mostre de umanitate verosimila.

Iar finalul… Trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca acel Top 10 al finalurilor pe care le ador va fi intr-o perpetua schimbare.