Un film in care scenariul e amuzant, imaginile memorabile si interpretarile care mai de care e o delicatesa. Care trebuie savurata, nu puricata din spirit de carcoteala.
The Defiant Ones intra in aceasta categorie. Cum spuneam, daca te apuci sa cauti cusururi in verosimilitatea povestii despre doi detinuti evadati, unul alb si unul negru, care se au ca soarecele si pisica, dar sunt legati cu un lant masiv de fier, pe urmele lor fiind cel mai sictirit haituitor pe care l-am vazut vreodata in vreun film (ganditi-va la exact opusul lui Tommy Lee Jones in The Fugitive), veti gasi multe lucruri care sfideaza logica: cum naibii pot sa supravietuiasca atat in salbaticie doi oameni care nici n-au libertate maxima de miscare, cum de nu-i intalneste nimeni etc.?
Dar nu logica e ce ne intereseaza intr-un film, nu? Daca asa e, atunci va veti delecta cu un duel actoricesc suculent pana la satietate, format din Tony Curtis si Sidney Poitier, si care e mai mult decat suma partilor. Fara a junge la hazul nebun din Some Like It Hot, Curtis e super amuzant prin aerul de cocos coltos, iar Poitier isi pastreaza aerul maiestuos pe care i-l stim din atatea filme, dar ii imprima o nota mai salbatica si neimblanzita, asezonata cu un zambet trist si ironic. Cei doi mai ca se devoreaza unul pe altul si trec prin diverse peripetii, iar legatura fizica se transforma intr-una sufleteasca, demonstrand ca simpla atitudine face diferenta intre a-l considera pe cel de langa tine o povara sau un sprijin.
Filmul mai dezvolta cateva fire narative, fara a-l abandona vreun moment pe cel principal. Seriful aflat pe urmele celor doi si partea sa de povestire degaja la randul lor atat umor, care ar putea sa sustina o comedie de sine statatoare.
Ca si in alte productii ale acelei perioade care l-au avut protagonist pe Sidney Poitier si The Defiant Ones are ca miez rasismul. Nu e personaj care sa nu reactioneze cumva la vederea tovarasului lui Tony Curtis. Dar, ca si in viata reala, unii aleg sa treaca peste barierele culorii, altii nu. Meritul scenariului este ca nu il incarca pe negru cu merite si pe alb cu defecte; fiecare dintre ei are momente cand smulge induiosarea privitorului prin mostre de umanitate verosimila.
Iar finalul… Trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca acel Top 10 al finalurilor pe care le ador va fi intr-o perpetua schimbare.
