Câteodată, dușmanii unei creații artistice sunt cei mai mari promotori ai ei.

O parte din faima de care se bucură Viridiana vine din faptul că a supărat în așa hal Biserica Catolică și regimul lui Franco, încât s-a declanșat o operațiune demnă de Indexul Contrareformei, menită să ducă la distrugerea oricărui exemplar din acest film.

Din fericire, pompierii Fahrenheit 451 alocați nu și-au făcut treaba prea bine, astfel încât acum putem avem parte de pelicula lui Luis Bunuel și ne bucurăm de ea așa cum admirăm Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, zicând bogdaproste că încă e cu noi.

Imediat ajung la pictura aceea, pentru că este atât punctul central din Viridiana, cât și din acest eseu al meu.

Pentru cine nu e familiarizat cu adeziunea trup și suflet la suprarealism a cineastului spaniol, aversiunea bisericească și franchistă față de acest film poate genera nedumerire.

Asta pentru că Viridiana nu e vreo diatribă grosieră, nu e vreo colecție de teze acuzatoare, lipite pe poarta vreunei catedrale, ci o aiureală din care rezultă mai degrabă că religia și bunele intenții sunt în cel mai rău caz ineficiente în fața pulsiunilor animalice ale ființei umane.

Viridiana (Silvia Pinal) este o tânără călugăriță, aflată la sfârșit de noviciat, care acceptă rugămintea unchiului bogat și retras (Fernando Rey) de a petrece câteva zile la conacul lui. Motivul invocat de el este că nu mai are mult de trăit.

De aici încep secvențe după secvențe de manifestări și interacțiuni care sunt ori vag deprimante, ori atât de ermetice, încât se pretează la orice fel de interpretări generează propriul nostru psihic.

Cert este că, de la un punct încolo, Bunuel introduce în scenă un grup de trențăroși și diformi parcă desprinși din picturile lui Bruegel sau Bosch.

Mie, unuia, mi s-au părut personajele mai consistente și mai plină de vivacitate, în comparație cu aerul placid al celor mai respectabile la înfățișare. Poate că asta a și fost intenția regizorului, să sublinieze goliciunea sufletească a celor civilizați, ceva similar cu La Dolce Vita a lui Fellini, apărut nu cu mult timp înainte.

Nașparlii cei pitorești ocupă o bună parte a filmului și atenției privitorului, totul culminând cu o recreere în bășcălie a Cinei cea de taină.

O pictură care mai fusese pastișată și parodiată înainte și care a mai beneficiat de același tratament în continuu după aceea (vezi poantele cu izolarea din timpul pandemiei).

Însă modul cum o recreează Luis Bunuel nu e o glumă pasageră, ci apoteoza unei estetici a urâtului pe care o acumulase cu bună știință până atunci, astfel încât această anti-Cină cea de taină este un sacrilegiu într-adevăr mușcător.

Trebuie că nu sunt singurul care a simțit asta, însă alții au luat-o personal.

Concluzia e că pe un artist mare nu îl poate batjocori decât un alt artist mare.

Viridiana validează ambele ipostaze.